In 1957, un tanar pe nume Leon Festinger a publicat o carte in care facea cunoscuta o teorie despre care cred, la vremea aceea, ca nu si-a imaginat fabulosul destin ce o astepta. Adevarul insa a fost ca, in anii ’60, cele mai importante jurnale de psihologie sociala i-au dedicat numeroase articole (in care erau testate una sau alta din predictiile teoriei lui Festinger). O teorie concurenta, in epoca, ii apartinea lui Heider (teoria balantei). Ambele se raportau la oameni ca la procesori activi de informatie, spre deosebire de behavioristi, inclinati sa creada ca oamenii reactioneaza automat, stimulati de recompense sau pedepse, asemenea sobolanilor (si, intr-adevar, este asa, dar nu tot timpul). Ulterior, celor doua teorii ale consistentei cognitive li s-a adaugat teoria autopercetiei, elaborata de Bem (studentii din anul 3 de la facultatile de psihologie ar trebui sa cunoasca deja aceste 3 teorii si sa le poata testa in viata de zi cu zi-aproape ca-mi vine sa spun si „aplica”, dar asta ar fi deja manipulare, nu?)

Sa o luam usor cu Festinger. Hai sa presupunem ca te-ai alaturat unui grup de copii (esti si tu copil) agresivi cu un altul, care nu face parte din grup, insa fara ca acela sa le fi facut, sau zis, ceva. He’s just minding his own business (ca sa zic asa).  Dar copiii sunt, uneori, sadici. Ei vor sa provoace raul unuia pe care il simt mai slab (incapabil de reactie). Este imposibil sa nu fi asistat la un astfel de episod, poate chiar sa fi facut parte din una din tabere (imi amintesc de un client care, desi trecusera 20 de ani, continua sa aiba resentimente la adresa celor care il persecutasera, fara motiv, in scoala primara). In exemplul meu, tu, in adancul tau, nu ai nimic cu acel copil si chiar iti pare rau atunci cand il imbrancesti sau ii adresezi cuvinte jignitoare, razand impreuna cu colegii tai de jena sau neputinta lui (unde sunt adultii responsabili, cand lucrul acesta se petrece la gradinita sau in curtea scolii este o alta poveste).

Episodul se incheie si pleci spre casa (sau ramai singur, cu gandurile si sentimentele tale). Ceva nu e in regula, corect? Nu te simti bine. Ceva este tensionat inauntrul tau, este evident (la copii, deoarece un adult disociat ar putea sa nu mai simta propriul disconfort psihologic, intr-un caz similar). Festinger a dat un nume frumos acestei stari launtrice de tensiune psihologica si a prezis ce vor face oamenii.

Se numeste „disonanta cognitiva” iar oamenii, instinctiv, incearca sa o reduca.

Iata si cum, in exemplul de mai sus: la intrebarea „cum am putut sa ma comport asa, in fond nu-mi facuse nimic, si nici prietenilor mei, statea acolo fara sa supere pe nimeni, ce m-a apucat, nu sunt in toate mintile?”, generatoare de emotii neplacute (deoarece loveste in imaginea pozitiva de sine), cauti un raspuns apt sa reduca disonanta. Ce zici de urmatoarele?

„E un nenorocit de tigan (evreu, ungur) si-si merita soarta”

„Cu cine sa fiu dragut, cu tocilarul asta? Din cauza lui suferim noi la scoala, ne-am saturat sa ni-l dea mereu exemplu”

„Cu fata aia de bou cere singur niste pumni”

„Daca ar fi fost in locul meu sunt sigur ca ar fi facut la fel. Ghinion!”

„Sigur a facut el ceva, alta data, prietenii mei abia acum l-au prins. E normal sa fie pedepsit”

„Daca-i lasam in pace pe astia de teapa lui se inmultesc, prin putere si cine stie ce tampenii incep sa faca. Mai bine intervenim acum, cat mai e timp.”

Si ai putea si tu sa-ti mai imaginezi alte raspunsuri, nu-i asa? Totul pare familiar, sau cunoscut, deoarece se intampla tot timpul (psihologia mi se pare extrem de interesanta, printre altele, deoarece poate fi studiata oriunde exista doi oameni). Copilul de mai sus, un adult intr-un alt caz, sunt prizonierii unui mecanism inconstient al mintii, un mecanism responsabil de autojustificare.

Nimeni nu poate trai cu el insusi intr-o stare de disonanta cognitiva. Este obligat de propria lui minte sa schime ceva iar schimbarea merge, de regula, in directia protejarii imaginii de sine, oricare ar fi asta (subliniere neintamplatoare, oamenii apara inconstient si imagini negative despre ei insisi-voi reveni in alt articol). Suntem rigid identificati cu credintele noastre despre noi insine si, fara o munca sustinuta de autoconstientizare, le aparam orbeste (si amuzant, pentru un observator detasat). Sigur ca, in exemplul de mai sus, disonanta putea fi redusa recunoscand comportamentul inacceptabil si ceea ce a stat in spatele lui (propria agresivitate reprimata si/sau nevoia de a apartine de grup). Nu ma pot astepta ca un copil sa reuseasca asta de unul singur. Ar stii ceva? Nici un adult, lipsit de forta interioara (cu un Eu slab, adica, efectul unui parentaj necorespunzator), nu reuseste. Din acest punct de vedere, cunoasterea teoriei disonantei cognitive, in relatie cu oameni care se comporta irational, ne poate oferi premisele pentru a-i intelege („Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac”, spune frumos Iisus din Nazareth).

Si chiar asa este. Cu cat disonanta este mai puternica, cu atat oamenii sunt convinsi de propriile lor justificari. Ar putea fi amuzant, ziceam, sa privesti din exterior aceasta orbire (trioul Othello-Iago-Desdemona iti spune ceva?), daca nu ai fi expus si tu aceluiasi pericol, imediat sau pe termen lung (stii pe cineva care a justificat un razboi fluturand informatia niciodata confirmata a prezentei unor arme periculoase in Irak?). Mi se pare uimitor (si inspaimantator, in acelasi timp) pana unde se poate ajunge cu asigurarile cognitive pe care ni le oferim, cu inventarea de scuze pentru actiuni imorale sau pur si simplu salbatice, cu rationalizarile, pe scurt, cu incercarile inconstiente de reducere a disonantei cognitive. Eu, unul, am exemple in fiecare zi (inclusiv furnizate de mintea mea, al carei observator pasionat sunt).

Cred, de aceea, ca merita sa fim expusi, chiar un pic dureros (nu face bine la orgoliu), la acest tip de cunoastere daca vrem sa evoluam (ceea ce presupune sa invatam din greseli, prin urmare sa le recunoastem) si sa-i protejam pe cei din jur de agresivitatea cu care natura ne-a dotat din belsug, pe toti (si pe care, din fericire, o putem intelege si sublima, doar ca e nevoie de efort). In viziunea mea, asta inseamna a actiona pentru a trai intr-o lume mai buna. In acest caz particular, caruia simt ca merita sa-i acord mai mult spatiu, cu exemple cotidiene, actiunile la care ma gandesc sunt cele de examinare onesta, pe cat posibil impartiala si, dezirabil, asistate de cineva nebiasat, la randul lui, si de recunoastere cinstita a variabilei interne care te-a impins spre un comportament care iti da o stare neplacuta, daca te gandesti putin la el.

Sunt de acord ca e nevoie de o forma oarecare de putere interioara (puterea de a te vedea intr-o lumina mai putin pozitiva, dar mai reala) dar mai cred ca ea poate fi obtinuta, treptat, cu sprijinul unor adulti capabile de caldura (si inzestrati cu umor, imi vine sa adaug). Vezi insa o alta cale? In fiecare zi suntem prinsi, poate de mai multe ori, intre doua cognitii psihologic inconsistente (idei care se bat cap in cap) iar mintea incepe automat sa lucreze, deoarece nu se poate trai mult timp intr-o stare de tensiune launtrica (un fel de homeostazie, dar nu la nivel biologic-sau doar la nivel biologic, daca acceptam ca mintea si creierul sunt unul si acelasi lucru). Ce crezi, tu esti condus de credinta ca un altul greseste pentru a-ti justifica agresivitatea, intoleranta sau acuzatiile, de fapt, nefondate? (puternic infirmate de realitate) Crezi ca iti distorsionezi, fara sa-ti dai seama, propriile perceptii, pentru a nu avea de suportat presiunea propriei culpabilitati? Crezi ca pleci de la premise gresite pentru a ajunge la concluzia pe care ai stabilit-o de la bun inceput ca fiind adevarata? Eviti sistematic confruntarea cu persoane care cred altceva si sunt capabile sa aduca dovezi convingatoare?

M-as mira sa raspunzi „nu” (si m-as feri de tine, pentru ca esti un pericol pentru ceilalti). Pentru ca suntem oamenii, toti suntem expusi, in diferite grade, disonantei cognitive pe care Festinger, intr-un moment de geniu, nu a inventat-o ci a descoperit-o. Cei care pierd contactul cu realitatea si sunt tot mai inclinati sa nege evidentele se apropie, intr-adevar, de patologie. Insa nu e nevoie sa se ajunga pana aici (intoarcerea e mult mai grea, desi nu imposibila). Putem invata cum functioneaza mintile noastre si putem intra in dialog cu oameni mai putin identificati cu tema care ne preocupa. Fiind mai putin implicati si, desigur, capabili de gandire rationala, ne pot ajuta sa iesim din capcana in care am cazut singuri („Self-Traps”, o carte excelenta a lui W.B. Swann). Facem greseli? Da, in fiecare zi. E natural, fiind oameni. Dar de ce sa persistam in ele? De aici incepe maturitatea. Copiii sunt rugati sa mearga la raionul de jucarii.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin