Simt ca am o imensa datorie fata de Albert Einstein. Inainte de a-i intelege teoria relativitatii (dar nu in liceu, unde am invatat-o mecanic) credeam ca spatiul este asa cum il percep eu (nu stiam ca ma aflu sub vraja lui Newton, la fel ca oricare alt om de pe planeta). Cu alte cuvinte, lugimea unei rigle de un metru era intotdeauna un metru (iata ce inseamna judecatile absolute, al caror adversar am devenit, deoarece ne ascund natura realitatii).

Insa lucrurile nu sunt asa. Simturile noastre ne insala iar uneori ne insala rau de tot (asa ca nu mi-as baza credintele despre realitate doar pe simturi). Din fericire, noi, oamenii, dispunem si de gandire (off, daca profesorii nostri ne-ar ajuta sa o iubim si sa o folosim mai frecvent si mai eficient!). Tocmai pentru ca a gandit asa cum nu mai reusise nimeni pana la el, Einstein (pe care unii clinicieni il banuiesc de sindrom Asperger) a inteles ca spatiul nu este absolut ci relativ.relativ la ce sau la cine? La observator si la sistemul inertial in care se realizeaza masurarea. Altfel spus, lungimea de un metru a riglei este valabila pentru mine, aflat in acelasi sistem de referinta cu ea, dar poate fi diferita pentru un alt observator, aflat in miscare. Miscarea, adica energia, modifica lungimea riglei (deci spatiul). Cum asa? Cum e posibil ca o aceeasi rigla, pentru doi observatori diferiti (aflati in sisteme inertiale diferite), sa aiba lungimi diferite? (1.0 metri respectiv 0.75 metri) Cui se datoreaza aceasta magie?

Relatiei dintre spatiu, timp si materie (care e totuna cu energia, idee pe care multi „spiritualisti”, foarte increzatori in „energie”, nu o inteleg-efectele unei educatii stiintifice precare). Cand un obiect se deplaseaza cu o viteza mare masa lui creste (iar in apropierea vitezei luminii, pe care nici un obiect accelerat nu o poate depasi vreodata, masa lui creste nelimitat). Noua distributie a masei (sau a energiei, cum vrei sa-i spui) curbeaza spatiul-timp (iar geometria lui Euclid moare, dar nu in chinuri groaznice). Intr-un spatiu curbat lungimile nu mai pot fi identice cu cele din spatiul „absolut” (cel familiar noua). Exista si o formula dupa care se poate calcula noua lungime, in functie de viteza (lungimea se contracta in directia miscarii). Tot asa, se poate calcula durata unui eveniment in functie de viteza sistemului aflat in miscare (paradoxul gemenilor, pe care il voi povesti in alt articol).

Stii insa ce e cu adevarat interesant? Imagineaza-ti ca te afli pe o bicicleta, ai o rigla in mana si te misti cu o viteza foarte mari (nu stii cum faci asta, nefiind o persoana sportiva). Rigla ta, pentru tine, are un metru. Vazuta insa de un observator aflat pe strada pe care circuli cu o viteze neobisnuita (un politist de la supravegherea traficului), are doar 0.75 metri. Si stai, ca nu am terminat! Si observatorul aflat in repaus (politistul incoruptibil) are si el o rigla de un metru in mana (habar nu am ce face cu ea, sper doar ca nu-si bate copiii). Stii ce lungime are rigla lui din punctul tau de vedere? Daca ai inteles teoria lui Einstein, vei sti! Iti reamintesc, el nu se misca (sta pe loc). Doar tu te misti, cu o viteza incredibila pentru bicicletele de oras. Pentru tine (adica masurata de tine) rigla lui are 0.75 metri (iar a ta, sper ca nu ai uitat, are 1.0 metri).

Iar acum te intreb? Care dintre cele doua rigle (sau burti, daca vrei un exemplu mai colorat) are cu adevarat un metru? Niciuna! Nu exista o lungime absoluta. Totul depinde de sistemul de referinta din care se realizeaza masurarea. Aceasta este relativitatea. Aceasta este baza de pe care putem intelege ca nimeni nu poate formula o judecata absolut corecta despre realitate (insa oamenii pot formula numeroase judecati bizare, imposibil de testat vreodata, ceea ce e o cu totul alta poveste). Dintr-o alta perspectiva, un acelasi lucru (lungimea lui) apare altfel. Insa de ce sa ne rezumam la lungime? (sau la timp, sau la masa) Ce-ai zice de relativitatea culorilor, a senzatiilor tactile sau a mirosurilor? (trebuie neaparat sa-ti povestesc un caz al lui Sacks despre omul care a devenit caine)

Si cand privim un om, ce „vedem” noi? Forme, culori, lungimi, sunete, mirosuri. Din ce punct de vedere? Al nostru, normal! Si cum este acest punct de vedere? Imi e mai usor sa-ti spun cum nu este: nu este absolut. Si nu va fi niciodata! Este doar o perspectiva personala asupra realitatii, un mod de a vedea si a intelege lucrurile aici si acum, din sistemul meu de referinta (Carl Rogers a scris minunat despre importanta empatiei, adica a disponibilitatii terapeutului de a-si parasi propriul sistem de referinta, pentru un timp).

Imi dau seama ca nu tinand lectii de fizica relativista vor deveni oamenii mai inclinati sa-si imblanzeasca judecatile de valoare si sa accepte si o alta perspectiva (intemeiata, repet, nu fantasmagorica). Poate imaginatia ne-ar putea ajuta?  Este suficient sa fii un melc si sa intelegi ca viteza maxima, pentru tine, nu e totuna cu spatiul parcurs in unitatea de timp de cineva care te fugareste, deoarece figurezi pe meniul lui din acea zi.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin