Apreciez cateva dintre parabolele si afirmatiile lui Iisus (dar intru rar in biserici, pentru mine natura fiind o casa a Domnului, poate si a Doamnei, mult mai inspiratoare). Ele sunt adevarate lectii condensate de psihologie. „A-ti parasi mama si tatal” este o referinta simbolica la separarea psihologica de parinti. Vine o vreme cand tatal (ca rol psihologic) trebuie „parasit” pentru a putea deveni tata in raport cu tine insuti (adica sa te iei in propria grija). La fel si mama.

Este ca si cum i-ai spune: „Tu nu mai esti tatal meu. Acest rol a incetat. Dar exista un alt rol disponibil. Tu poti fi prietenul meu mai in varsta.” Aceste separari sunt frumoase cand amandoi sunt dispusi sa se angajeze in ele si dificile, uneori tragice, daca unul sau chiar amandoi se agata de vechile roluri. Daca mama si tata si-au jucat bine rolurile de parinti, undeva pe la 20 si ceva de ani, se retrag din ele, facand o tranzitie lina spre rolul de prieteni. Din punct de vedere psihologic „mor” ca parinti si „se nasc” in calitate de prieteni. Parintii psihologici nu sunt parinti toata viata. Doar parintii genitori sunt asa toata viata (genele lor se afla mereu in tine). Altfel rolurile parentale inceteaza pe la 20-25 de ani. Acesta este algoritmul de dezvoltare pe care ni-l propune viata. Insa teoria nu seamana deloc cu practica. In realitate parintii psihologici nu se ridica la inaltimea rolului lor, il joaca prost sau demisioneaza, il interpreteaza dupa o partitura straina (introiectata) sau il resping. Alteori se identifica intens cu el si nu-i mai dau drumul desi „copilul” este cogeamite barbatul sau femeie in toata regula.

Ambele variante de rol (implicare excesiva sau neglijare/abandon) prezinta riscul de a fixa copiii in dependente emotionale inconstiente. In aceste cazuri, deoarece „mortile” nu sunt naturale, ele trebuie provocate (poate suna insuportabil pentru urechile mai fine insa reamintesc contextul: ma refer la „moarte” in sensul de separare psihologica). Cu alte cuvinte, este nevoie sa faci tu, in mod constient, ceea ce nu s-a intamplat de la sine in urma unui parentaj armonios. Daca mama te suna zilnic e necesar sa nu-i mai raspunzi uneori (dar o informezi inainte). Daca tata insista sa-ti cumperi casa la o statie distanta eviti sa cazi in capcana dorintei lui si te muti ceva mai departe (dar nu pe alta planeta).

Desi dureros, mai ales la inceput, este necesar sa refuzi rolul de copil pe care parintii continua sa ti-l atribuie, deoarece sunt ancorati in trecut, adica viata lor s-a blocat in rolul parental (nu a mers mai departe, nu au descoperit alte roluri). Trebuie sa te nasti din nou si pentru aceasta „nastere” esti singurul responsabil. Este natural sa doara si sa doresti sa o eviti daca nu s-a produs la timpul ei. Insa daca amani maine iti va fi si mai greu. Timpul, in acest caz, este un dusman:el consolideaza legatura pe care evolutia iti cere sa o rupi.

Cunosc prea multe cazuri de „copii” captivi in scenariile propriilor parinti, prinsi cu catuse aurite si fixati astfel in roluri pe care viata le cere insistent sa le paraseasca. Nasterea in lumea adulta solicita o serie de renuntari dificile. A da drumul rolului de copil e doar una din ele. A iesi din propria ta mitologie (idei infantile despre realitate) este o alta. Nu exista crestere fara dureri insa nu e deloc necesar ca durerea sa se transforme in suferinta. Acolo unde parintii si-au jucat rolurile cu bucurie, pe deplin constienti de temporalitatea lor, renuntarile sunt  instinctive si tranzitiile line. Acolo unde rolurile au pus stapanire pe indivizi, ca urmare a unor energii neconsumate din alte roluri, inclusiv in plan transgenerational, cel mai constient initiaza separarea si accepta sa suporte inevitabila culpabilizare la care va fi supus. Insa nu exista alta cale. Ceea ce a fost prea mult intarziat trebuie „operat” cu o anume agresivitate (sanatoasa, in sensul de „in serviciul dezvoltarii”). Nimeni nu are trebuinta de un chirurg bland, caruia ii tremura bisturiul de emotie.

Psihoterapia profunda seamana, adesea, cu chirurgia. Diferenta este ca pacientul supravietuieste mereu si nu exista anestezie.

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin