In minunata lui carte din 1985, „The man who mistook his wife for a hat” (tradusa si la noi in 2004),Oliver Sacks relateaza povestea unui pacient care nu mai putea recunoaste in mod natural chipurile familiare si avea nevoie sa se raporteze la un set de trasaturi abstracte (marime, simetrie, pozitionare) pentru a le reconstitui, exact ca intr-un joc de puzzle. Aflat in cabinet, gata de plecare, si cautandu-si palaria a apucat capul sotiei lui, incercand sa-l ridice (de aici si titlul cartii).
Avea o parte din creier distrusa, evident, insa nu atat de mult incat sa devina disfunctional (continua sa predea la scoala de muzica din oras). E adevarat, uneori atingea usor hidrantii de pe strada, crezand ca sunt capete de copii, dar asta era mai degraba ceva amuzant decat inspaimantator. In timp, insa, procesul degenerativ a evoluat astfel incat nu-si mai putea recunoaste propriul trup sau chipul.
Aceste cazuri uimitoare (Sacks a scris numeroase carti) ne ajuta sa intelegem principiile fundamentale de functionare ale creierelor si mintilor noastre. E adevarat, cineva e sacrificat, dar nu in mod deliberat. Ceea ce oamenilor de stiinta le este interzis (sa distruga diverse parti din creierele oamenilor sanatosi pentru a-si testa ipotezele) naturii ii este permis. Neurostintele si psihologia avanseaza deoarece exista astfel de cazuri ciudate. Putem intelege mintea mai bine nu atunci cand totul curge armonios ci atunci cand ceva se defecteaza.
Acum se stie in mod sigur ca, la elaborarea unei imagini vizuale unitare, participa arii corticale diferite, ultraspecializate. Astfel, forma unui obiect este procesata intr-o anume arie, culoarea in alta, pozitia in spatiu in alta, miscarea intr-una complet diferita si tot asa. Nici macar liniile orizontale si verticale nu sunt prelucrate in acelasi loc. iar creierul reuseste performanta incredibila de a le „aduna” intr-o singura imagine, adica de a sincroniza toate aceste tipare neurale disparate. Nimeni nu stie cum insa e doar o chestiune de timp pana cand se va afla.
Teoria modulelor specializate este verificata pe genul acesta de pacienti, oameni ale caror destine tragice confirma ipotezele cercetatorilor. Aspru nepasatoare, natura ne ofera situatii dureroase in care putem intelege cum functioneaza creierul si contrapartea lui, mintea. Tocmai pentru ca exista astfel de module cineva se poate uita la parintii lui (sau la sot/sotie) si poate spune ca, desi seamana perfect, nu sunt ei , adica au fost inlocuiti (sindrom despre care am scris intr-un alt articol). Modulul pentru recunoasterea identitatii a fost distrus. Imagineaza-ti cum ar fi ca maine copilul tau sa vina la tine si, foarte serios, sa-ti spuna: „Tu semeni foarte bine cu mama mea insa nu esti ea. Pleaca din viata mea!”
Tot asa, alte perturbari neuronale explica motivele pentru care unii oameni vad peste tot mesaje spirituale („Universul imi vorbeste”) si fac legaturi stranii intre lucruri si evenimente („nu e deloc intamplator faptul ca sotul surorii mele conduce exact acelasi tip de autoturism ca tatal meu”), dupa cum altii vad, la propriu, persoane disparute (adica moarte), ingerasi si chiar personaje de desene animate (sper sa am timp sa povestesc despre ultimul caz, nu doar pentru ca este amuzant ci si pentru ca arunca o lumina asupra modului in care creierul poate genera, in realitatea lui virtuala, imagini extrem de credibile si, cu toate acestea, fara niciun corespondent real).
In anii care vor veni neurostiintele vor dezvraji intr-un mod si mai accentuat lumea, oferindu-ne sansa de a intelege altfel aspectele pana nu demult numite esoterice, paranormale sau mistice. Insa lucrul acesta nu se va petrece, cred, in acele tari in care National Geographic e considerata o agentie de turism iar Lancet un articol de pescuit. Nici nu stiu daca, dintr-o perspectiva sociala, e bine ca aceasta cunoastere sa invadeze brusc constiinta publica (nu ca n-ar exista mecanisme de aparare colectiva!). Pe de alta parte, ma gandesc, ce scopuri, pe termen lung, pot servi credintele deja infirmate de realitate? Cat de liberi putem fi crezand, asemenea medicilor de pe vremuri, in tratamente cu lipitori si bloodletting? (ultima procedura l-a ucis pe nefericitul Carol al doilea, rege al Angliei, acum 4 secole)
Acum 50 de ani teoriile psihologice, ca sa ma rezum doar la domeniul meu, au inflorit deoarece nu se stia mare lucru despre creier si orice speculatie era posibila. Astazi, in comunitatea neurostiintelor, desi lui Freud i se recunoaste meritul de a fi initiat o revolutie in intelegerea mintii, numeroase alte afirmatii pe care le-a facut sunt vazute ca „sheer nonsense”. Oare ce alte surprize ne rezerva fMRI,CT, PET, TMS? Ce va scrie in manualele de introducere in psihologie (tip Atkinson) peste doar 20 de ani? Si, indiferent de continutul lor, cine le va citi? Nu cumva ne asteapta o polarizare puternica in planul cunoasterii, anuntata deja de ratingurile unor emisiuni TV din zilele noastre? Poate ca segregarea nu se rezuma la clasa sociala de care apartinem (am vazut recent un sir de oameni batrani, stand la coada, in frig, la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din Buzau, pentru a primi un ajutor de 50 lei si mi-a fost rusine ca traiesc intr-o tara in care aceste lucruri mai sunt posibile) si exista una mai putin vizibila, dar mai periculoasa, aceea care ne livreaza, indiferent de venituri sau de statutul social, ignorantei, superstitiei, irationalitatii si corespondentului psihologic al acestor atitudini, inversunarii ostile si dorintei de excludere a celui care este „altfel” (noi vs ei, in clasica formulare a psihologiei sociale).
Nu sunt sigur daca e potrivit, in absenta unei dorinte asumate ca atare, ca oamenii sa fie expusi unei cunoasteri care le cutremura temeliile si ii arunca intr-o stare de incertitudine. Poate ca nu e un lucru intelept ca un om sa-l smulga pe un altul din confortul unei sigurante iluzorii. Ce fel de forta interioara trebuie sa aiba cineva pentru a rezista intelegerii ca a dedicat ani pretiosi din viata lui unei fantasme, indifent daca aceasta este una de tip religios, daca este o aplicatie a psihologiei (un curent terapeutic) sau daca apartine unei problematici de cuplu (sa afli ca partenerul tau te insala de doi ani). Unele lucruri, ma gandesc, e mai bine sa nu fie stiute. Asta ma pune intr-un raport dilematic, adica de tensiune, cu valoarea pe care o atribui cautarii si rostirii adevarului.
Sunt tot mai sigur ca unele iluzii sunt necesare.
Dar inca nu stiu unde sa trag linia, tot asa cum nu stiu daca un caine are o viata afectiva sau e doar o masina sofisticata, selectata evolutionist. El da din coada pentru ca te place sau pentru ca asa ii comanda programul care ruleaza in capul lui? Unii vor spune ca e dincolo de orice indoiala ca patrupedul lor iubit are suflet (ii rog sa nu uite sa curete excrementele pe care le lasa in urma, intrucat e posibil ca si trecatorii sa aiba suflet) La ce bun sa vina cineva si sa distruga aceasta iluzie? La ce bun sa devenim dureros de constienti ca nimic nu supravietuieste mortii corpului nostru? Va deveni cineva mai fericit intelegand asta? Pe de alta parte, totusi, cat de autentica este bucuria nascuta dintr-o iluzie?
Acestea sunt doar intrebari retorice. Nu cred ca exista un raspuns definitiv la ele. Stiu doar ca se apropie Sarbatorile de Craciun (articolul a fost scris in decembrie) si ma intreb, cu o minima audienta, ce sarbatorim, de fapt. As vrea sa fiu copil si sa nu-mi treaca prin cap asemenea lucruri. Insa nu mai sunt. Poate ca nici tu.