In psihologie exista, in acest moment, 5 mari abordari, 5 perspective diferite din care mintea si comportamentul uman pot fi intelese (test rapid pentru specialisti: enumerati cele 5 abordari si fondatorii lor!). Din aceste abordari s-au nascut, evident, si  5 mari seturi de interventii terapeutice (exista, asa cum am mai spus, sute de modele terapeutice dar majoritatea lor se bazeaza pe teorii fragile, ca sa nu zic dubioase). Cu speranta ca absolventii de psihologie au raspuns la test si nu au nevoie de cateva zile pentru a-si aminti lucruri elementare, pentru neinitiati le voi enumera, cu scurte comentarii legate de popularitatea lor in 2011:

  1. 1. Abordarea behaviorista. A fost extrem de populara intre 1930 si 1960, este puternica si in zilele noastre dar se afla in declin.
  2. 2. Abordarea psihanalitica (in tratamentul tulburarilor mentale se foloseste, azi, conceptul de „scoli psihodinamice”)  A avut, in Europa, o dezvoltare paralela cu a behaviorismului in Statele Unite. Exportata de Freud si, mai ales,de urmasii lui, peste ocean, s-a impus in randul psihiatrilor dar nu a reprezentat o forta in psihologie. Astazi, in marile universitati americane, psihanaliza aproape ca nu mai conteaza dar mostenirea ei culturala este inca vizibila in afara sferei academice. Specialistii de orientare psihanalitica sunt un grup mic si bine delimitat.
  3. 3. Abordarea umanist-fenomenologica. A aparut ca o reactie naturala la primele doua abordari si nu a fost niciodata influenta in psihologie (desi s-a autoprezentat ca o „a treia forta”). Momentul de varf a fost atins in anii ’60, cand Maslow si Rogers erau in plina forta creatoare.
  4. 4. Abordarea cognitiva. A aparut la sfarsitul anilor ’50, a devenit influenta dupa 1965 si este populara si in zilele noastre. Chiar si unii specialisti se insala crezand ca interventiile terapeutice de tip cognitiv se bazeaza pe un model al omului ca fiinta rationala. Nu e deloc asa. Omul este o fiinta care gandeste (proceseaza informatia) si, uneori, gandeste gresit. Omul nu este o fiinta rationala ci poate deveni astfel, cu efort.
  5. 5. Abordarea (neuro)biologica. Este cea mai noua abordare. Aparitia ei a fost facilitata de dezvoltarea incredibila a tehnologiei (si inca nu stim ce va urma): fMRI, CT, PET, TMS. Cand prima facultate de psihologie din Romania va detine aceste tehnologii eu voi merge pentru prima data la biserica pentru a-i multumi zeului pe care il stiu profund, sincer si in mod vizibil interesat de avansul cunoasterii.

In opinia mea, un psiholog competent cunoaste foarte bine fundamentele acestor orientari si, in functie de inclinatiile personale, este specializat cel putin in una din ele (dar psihanaliza e un pariu deja pierdut, ii avertizez, neutru-binevoitor, pe cei mai tineri). Din cate se pare (studii facute in tarile anglo-saxone), cei mai multi psihologi imprumuta elemente din toate cele 5 abordari in incercarea de a intelege (si orienta) comportamentul uman.

Si pentru ca imi place sa dau exemple, vreau sa arat, in finalul articolului, cum se pot amesteca lucrurile. Desi unii ar putea numi acest amestec „integrare” sau „unificare”, in realitate avem de-a face cu teorii care se exclud reciproc, ceva de genul triunghiului cu 4 laturi:

Evelina are 30 de ani si locuieste cu mama ei. A cunoscut recent un tanar de varsta ei de care se simte atrasa. A acceptat o intalnire in weekend. Si s-a dus. Insa tot in weekend era ziua mamei ei, eveniment de care a uitat cu desavarsire. De ce?

Un fenomenolog va spune ca este necesar sa vorbim cu Evelina si sa aflam cum a experimentat ea aceasta situatie, in interiorul ei. Mai ales, sa aflam ce semnificatie acorda ea acestei intamplari. Exact asta inseamna fenomenologie: sa fii interesat si sa ai incredere in experienta imediata, din aici si acum, a persoanei care traieste un eveniment.

Totul ar fi ok daca psihologul nostru fenomenolog s-ar opri aici. Insa el merge mai departe. In sinea lui poate gandi asa: „Evelina are o relatie nerezolvata cu mama ei, relatie de care este vinovat si tatal ei, care a parasit-o la 5 ani. Evelina si mama ei au intrat intr-o relatie fuzionala, in absenta unei figuri masculine puternice care sa le separe. Acum, la 30 de ani, Evelina are resentimente la adresa mamei, adica ostilitate reprimata deoarece nu poate fi independenta (se simte obligata sa stea cu mama ei). Aceasta ostilitate nu a mai putut fi cenzurata si s-a exprimat spontan sambata, cand Evelina a uitat, pentru prima data, de aniversarea mamei, fapt care, bineinteles, a ranit-o pe mama (pentru ca asta face agresivitatea: raneste!).

Impecabil rationament, nu-i asa? Las la o parte faptul ca nu este verificabil (toate explicatiile psihanalitice se refera la ceva ce s-a intamplat). Vreau doar sa te ajut sa intelegi cum se pot amesteca lucrurile. Sa fii inocent (adica putin constient) este, intr-adevar, o conditie a beatitudinii. Nu insa mereu. Si nu atunci cand a nu fi constient inseamna sa nu realizezi contradictiile din infrastructura gandirii tale. Unele lucruri nu se pot alatura tot asa cum nu poti construi un patrat care sa aiba aceeasi arie cu un cerc de raza data, oricat de tare ai trage de colturi.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin