„Nu vreau sa-i ranesc sentimentele!”. Aud asa de des propozitia asta incat o pot aseza pe lista (pentru a carei scurtare militez) cu alte mantre de tipul „ E criza” sau „Asa a vrut Dumnezeu”. Mai mereu, este vorba de cineva care a fost ranit intr-o relatie si evita sa se exprime, imaginandu-si, astfel, ca il protejeaza pe celalalt (cel care, cu buna stiinta sau neintentionat, l-a facut sa sufere). Cu exceptia unor situatii foarte bine delimitate (cel care ar urma sa primeasca un asemenea mesaj, evaluat ca puternic sau destabilizator, se reface dupa un atac de cord, se afla in mijlocul unei depresii sau a primit deja o alta veste proasta-am incercat sa surprind numitorul comun al contextelor in care protectia emotionala este necesara), nu pot fi de acord si nu aprob tacerea, cu atat mai mult comportamente de tipul „hai sa pretindem ca nimic nu s-a intamplat” (ma refer, in acest articol, la relatii adult-adult, comunicarea cu copiii asculta de alte rigori).
Gasesc propozitia din capul paragrafului drept o aparare nevrotica impotriva comunicarii deschise si o forma social acceptabila (din pacate) de falsificare a unei relatii. Incurajez exprimarea, de cate ori am ocazia (nu si cu autoritati atinse de orgoliu, stupiditate sau handicap-acolo trebuie sa-ti protejezi slujba, cariera, veniturile!), sustin afirmarea curajoasa a identitatii, cu riscul (real!) ca celuilalt sa nu-i convina ce aude, sa fie dezamagit sau neplacut surprins, sa se intristeze sau sa reactioneze, verbal, agresiv (era sa uit, recomand exprimarea atenta si uneori evitarea si in cazul persoanelor cu vulnerabilitati accentuaute, in special de tip paranoid si anxios).
Imi vei spune (de fapt vei gandi) ca sunt dur (un barbat insensibil), ca nu tin cont de fragilitatea umana, ca vreau sa produc suferinta (fiind sadic), ca nu sunt iubitor si atent , ca nu protejez sentimentele delicate. Toate acestea sunt evaluari (nu reprezinta o comunicare sufleteasca autentica) si, daca ai fi in fata mea, as fi tentat sa-ti raspund (sau sa-ti trag o prea-asertiva palma peste carlionti-sper ca stii de gluma!). Asa ca iti propun un experiment mental:
Gandeste-te ca ai un copil (de 4-5 ani) care vine, in mod constant, suparat si trist de la gradinita. Vorbind cu el, afli ca „tovarasa” uneori tipa la el, alteori il respinge (si ii mai scapa cate o palma usoara) si, aproape intotdeauna, nu-l iubeste (sau asa simte el). Ai sta cu bratele incrucisate? L-ai consola acasa, asigurandu-l de dragostea ta si ai spera ca „doamna educatoare” sa fie schimbata sau sa se transforme peste noapte, in urma unei revelatii mistice? Poate ti-ai certa tancul pentru sensibilitatea lui si l-ai invata sa devina mai stoic? I-ai cumpara, compensator, o tona de dulciuri? Si toate acestea pentru a proteja sentimentele unui alt adult?
Sau chiar a doua zi ai merge la gradinita pentru a avea o discutie cu respectiva doamna? I-ai cere explicatii? Daca actiunile ei se dovedesc reala, i-ai solicita sa inceteze a se comporta astfel? Ti-ai exprima nemultumirea si ingrijorarea? To cut a long story short ti-ai apara propriul copil? M-am apropiat de ceea ce incerc sa transmit. Mai lipseste un element pe care il punctez acum: imagineaza-ti ca acest copil nu se afla in afara ta (si nici nu merge la gradinita) ci inauntrul tau. Este copilul tau interior. Se simte frustrat, umilit, neinteles, tradat, folosit, tratat de sus, ignorat, agresat, nedreptatit, furios, culpabilizat, desconsiderat, nerecunoscut, inselat, neascultat, nerespectat si as putea sa o tin tot asa (dar nu chiar toata ziua). Sentimentele lui cine le protejeaza? Cine il apara? Avand de ales intre el si un adult (care, admit, bineinteles, s-ar putea simti ranit, si uneori chiar foarte tare) pe cine alegi? Si daca il alegi pe adult (caruia, astfel, nu-i ranesti sentimentele) ce se va intampla cu copilul din tine? Ne putem astepta, sper ca realizezi, sa se simta abandonat si respins. De tine, sa nu uitam asta!
Sunt mereu de partea copiilor. Adultii trebuie sa invete sa-si gestioneze situatiile emotionale dificile (atunci cand altii le spun lucruri neconvenabile). Nu este datoria noastra sa-i protejam. Este sarcina lor (sa se protejeze singuri si, daca nu reusesc, sa solicite ajutor, pentru a invata). Copiii sunt cei care au nevoie de grija, deoarece sunt vulnerabili (ma refer, sper ca nu te-am pierdut pe drum, la copiii interiori acum). Pentru copilul care sufera din tine cineva trebuie sa ia atitudine. Cine crezi? Cui ii revine aceasta (zilnica) responsabilitate? Te incurajez sa alegi copilul din tine inaintea oricarui alt adult, oricat de drag (cu propriul lui copil interior, aflat, cum altfel, in responsabilitatea lui). Exprima-te curajos si daca asta inseamna sa ranesti sentimentele cuiva, ei bine, asuma-ti riscul.
Altfel vei purta, inauntrul tau, un copil parasit,devitalizat si, pe termen lung, aproape mort. Nu te mira daca nu vei mai putea fi creativ, proaspat, pus pe sotii, plin de energie, minunat de curios. Aceste atribute (si multe altele, la fel de frumoase) au fost blocate prin abandonul tau emotional. Dar esti o persoana buna, nu-i asa? Cei din jur te indragesc pentru blandetea ta, te recompenseaza, sunt fericiti deoarece, sa ne amintim, le protejezi sentimentele. Oamenii te plac si se simt in siguranta cu tine (de fapt, Eurile lor fragile). E adevarat, putin le pasa de suferinta ta interioara (copilul tau) si de pretul pe care il platesti. Insa stii ceva? Ei nu gresesc, ei doar profita de frica ta. Inca nu ai primit permisiunea de a vorbi in numele tau, pentru tine. Lumea lor este mai buna deoarece tu esti sacrificat (insa nimeni nu-ti spune asta, ba chiar te lauda, adormindu-ti atentia). Si nu te mira, te rog, daca intr-o zi te vei imbolnavi! (boala somatica, limbajul favorit al copiilor) Iti doresc, totusi, sa nu vina ziua aceea (vorbesc simultan si cu mine insumi). Si scriu nu atat pentru a acorda aceasta permisiune (cred ca ea trebuie sa vina de la cineva pe care il cunosti, il respecti si il vezi) cat pentru a atrage atentia asupra unei minciuni in care suntem conditionati sa traim, inclusiv de parinti, profesori sau psihologi care nu s-au eliberat de figurile lor parentale. Viata nu este si nu va fi niciodata un spatiu armonios, lipsit de ciocniri si conflicte. Suferim oricat de mult ne dorim contrariul. Nu putem opri vantul aspru din Est, cum spunea cineva. Dar putem invata legile Vietii, astfel incat sa nu mai generam suferinta inutila. Asta inseamna ca, uneori, sentimentele celuilalt vor fi ranite (desi nu ai intentionat asta). Insa copilul din tine va fi protejat. Alege-l pe el! Vino sa sprijinim cauza copiilor, cu riscul de a fi etichetati si trasi de urechi. Nu e nevoie de bani sau de jucarii. Doar de curaj si de placerea de a fi tu insuti, unificat.