Pot fi un interlocutor minunat. Daca petrecem impreuna o ora ar putea fi o ora foarte agreabila. Daca e vorba de doua ore, ei bine, sunt sanse mari pentru doua ore linistite si relaxate. Ti se pare ca ma laud? Nu gresesti, exact asta fac! (Tu nu te lauzi niciodata? Mincinosule, rectific, laudarosule!). Pot fi, ziceam, insa uneori nu sunt. Te observ cu atentie (daca mi-am propus) si, dupa ce am identificat vulnerabilitatea, dintr-o pornire sofisticata (o combinatie de curiozitate, dispozitie ludica, sadomasochism si daimonism ponderat) incep sa te enervez. In scurt timp te pot face sa vrei sa ma bati (iar daca esti o persoana rigida vei ramane cu o antipatie constanta).
Evident ca nu esti in siguranta cu mine, odata ce ai aflat (sau simti) lucrurile acestea. Oare astazi voi fi gentil sau nesuferit? (dulce sau scarbos, pentru cititorii cu un nucleu al fasciculului solitar din bulb mai sensibil) Cel mai adesea sunt gentil. Sunt totusi cazuri cand ma plictisesc si am nevoie de mai multa actiune (e vorba de situatiile in care constat ca sunt deja prea multe lucruri de care nu esti constient si e momentul unei schimbari in relatia noastra). Nu-ti imagina ca exista o instanta inauntrul meu care controleaza prin comenzile on/off natura intensa ori calma a interactiunii. Eu insumi ma declar surprins. Insa, pe termen lung, si tinand cont de legea numerelor mari, imi place. Recunosc, totusi, pariez intotdeauna pe ceva (si castig frecvent). Mizez pe inteligenta ta! (uneori si pe gradul de intelegere a realitatii, dar asta nu e o regula)
De ce fac asta? As vrea sa stiu si eu sigur (doar am unele idei orientative) De exemplu, nu pot suporta vreme indelungata aroganta epistemica (adica faptul ca oamenii cred ca stiu intr-o masura mai mare ceva ce in realitate stiu intr-o masura mai mica-si nu ma refer (doar) la asa-zisii experti). Am dificultati enorme in a ignora autoamagirea (si nicio problema in a ma amagi pe mine insumi, ceea ce era de asteptat). Fara altceva in plus fata de conuri si bastonase (spune repede, care dintre ele raspunde pentru perceptia pe timpul noptii?) „vad” imparatul gol. Cateodata il arat cu degetul (iar oamenii se irita, instantaneu, cine vrea sa fie vazut dezbracat, adica fara haine, masti si fond de ten?)
Cum fac asta? Pur si simplu am invatat sa ma uit la ceea ce fac oamenii („Ce faci acum?”-principala mea intrebare terapeutica) si sa compar ceea ce fac cu ceea ce spun. Uneori nu trebuie sa stiu ce fac, e suficient sa ascult ceea ce spun un interval ceva mai mare de timp (doar asa pot fi detectate contradictiile din discurs). Inca sunt peste masura de uimit de lejeritatea operarii cu notiuni, credinte sau teorii ale caror consecinte se bat cap in cap cu alte concepte sau idei, proaspat enuntate) Nici eu nu sunt normal, e limpede (altfel de unde aceasta obsesie (relativ recenta) pentru coerenta?).
Cei mai putin protejati nu sunt cei apropiati (distributia este aleatoare, asa ca nu dispui de o baza pentru predictii). De asemenea, dispozitiile iubitoare sau critice nu sunt buni predictori (cand ma simt excelent, deci nu foarte rar, sunt cel mai inclinat sa experimentez puterea fabuloasa a limbajului). Mi se pare ca oamenii se iau prea tare in serios si ca viata este prea scurta (si subminata de intamplare) pentru a functiona inert-perceptiv sau identificati cu credinte de tip metafizic (adica neverificabile, vezi toate propozitiile blocate in verbul „a fi”, de pilda „eu sunt o persoana onesta”-chiar nu esti constienta de toate situatiile in care minti?, pentru ca, iti reamintesc, exista si minciuni prin omisiune, ca sa nu mai spun de iluziile pe care le creezi altora, fara sa-ti dai seama)
Imi place sa traiesc asa si nu ma mai mir de ce am multi prieteni pe care ii vad rar (oare de aici rezulta ca sunt putini?). Am inteles cu mult timp in urma (o alta viata, dar acelasi corp) ca ceea ce percep ca enervant (sau condamnabil) la un om este in relatie directa cu asteptarile mele. Mai exact, cu nevoia mea de a controla realitatea ( sortita unei frustrari vesnice, si asta fara interventia Geniului Rau inventat de Descartes). Vreau ca cineva sa fie intr-un anume fel, el nu este asa iar asta, dupa caz, ma sacaie sau ma innebuneste. Insa doar printr-un mare noroc el sau ea vor fi asa si, oricum, nu pentru mult timp (sunt o natura optimista, retine!). Aproape zilnic inteleg ce interesant ar fi daca as reusi sa iau realitatea asa cum este. Ce pacat ca nu am suficient glutamat in creier (adica uit, pentru cei care au trecut prin cursul de neuropsihologie cu chiar mai putin glutamat in sinapse). Pe de alta parte, cand imi amintesc iar tu te iei suficient de tare in serios pentru a-mi provoca inclinatia dopaminica (sper ca de acest neurotransmitator iti amintesti) nu rezist unei situatii chinuitoare pentru Eul tau mititel (pentru a cita un con-frate de site despre care unii cred ca imi este fiu in timp ce eu cred ca doar s-a clonat folosind niscaiva particule cuantice, fara stirea dar spre narcisica mea satisfactie). Si Eul meu mititel este in pericol (pentru ca nu vei sta cu mainile in sanul lui Avraam) insa tocmai asta este si ideea: sa crestem impreuna (fara vizite prelungite la medicul de familie)
Te asigur, in final, ca respect suferinta (si particip la vindecarea ei, atat cat ma pricep si reusesc sa inving primul principiu al lui Newton, descoperit de Galilei). De asemenea, ma simt umil in fata compasiunii sau bunatatii si aproape fara glas (afazie Broca) in fata frumusetii de orice tip. Observa, te rog, ca nu l-am mentionat pe Dumnezeu si sufletele nemuritoare, pe seama carora ma distrez periodic (fiind asteptat de furnal, stiu, stiu). Ma atrage insa ignoranta celor care cred ca stiu cand, in realitate, stiu mai putin, distorsionat sau complet gresit. Si eu fac parte din acest club select, in caz ca nu ti-ai dat seama pana acum. Diferenta ar fi ca nu neg asta. Stiu ca nu stiu. Un empirist (fenomenolog-operationalist) moderat sceptic si partial ludic. In trecere pe aceasta micuta si minunata planeta.