Se ia un caine si se pune intr-o cusca avand doua compartimente separate printr-o bariera. Prin podea i se administreaza un soc electric. Foarte repede cainele invata sa sara in compartimentul opus. Mai mult, daca inainte cu cateva secunde de administrarea socului se aprinde o luminita cainele invata sa evite socul sarind deja la aprinderea becului. Destept caine, nu-i asa? Insa daca acelasi caine, inainte de aceasta experienta, a fost inchis intr-o alta cusca in care socurile erau imposibil de evitat (si celalalt compartiment se afla sub tensiune) el sta si suporta socul, desi un simplu salt ar fi salvator. Daca psihologul intervine si il muta in celalalt compartiment, aratandu-i astfel ca este in siguranta, exista o sansa de a sari. Sunt insa caini care nu invata niciodata. Se pare ca invatand prin experientele anterioare ca nimic din ceea ce fac nu ii poate elibera de durere, nici macar atunci cand au sansa de a se salva nu profita de ea. Psihologul se numeste Martin Seligman. Conceptul se numeste neajutorare invatata si se refera la animale.
Oare doar la animale?