Ieri (marti) in jurul pranzului, am aflat, printr-o intamplare, de sinuciderea, acum un an si jumatate, a unui tanar absolvent de filosofie pe care il cunosteam, dar nu foarte bine, de mai bine de 10 ani in urma. Era un tanar sclipitor din punct de vedere intelectual (de la el am aflat de Gilbert Ryle si faimoasa „fantoma din masina”). Desi nu mai pastrasem legatura am fost impresionat de acest eveniment (ulterior am aflat ca avusese mai multe tentative de suicid). Asa ca seara, la grupul de dezvoltare personala, am ales sa vorbesc despre sinuciderea lui in contextul unei discutii mai largi despre copii care nu se simt intelesi de parintii lor, fragilitate emotionala,tineri supradotati si alti tineri, „manelisti” (da, uneori etichetez oamenii pentru a-mi simplifica universul) aproape sublimi in nepasarea si incultura lor. Apoi a urmat o sedinta foarte frumoasa despre cautarea identitatii (am povestit deja). Si asta a fost tot.

Pentru ca astazi (15 iulie 2010, n.m.), ce sa aflu? O cunoscuta artista, exact in ziua in care urma sa implineasca 43 de ani, se sinucide. Nu pot trece cu vederea aceasta coincidenta (careia ii pot atribui mai multe sensuri, niciunul verificabil). Insa imi vine sa scriu despre ea, mai ales acum, cand aflu ca Madalina Manole, o fosta candva „fata draga”, a incercat timp de 15 ani sa ramana insarcinata. In cele din urma a reusit! Si apoi ce face? Se sinucide! (lasand in urma un baietel de un an) Si cand face asta? De ziua ei? Si ce a facut cu doar cateva ore inainte? A repetat cu formatia ei! (urma sa lanseze un nou album)

As vrea sa vad acum pe cineva care sa sustina ca viata are un sens superior (ascuns intelegerii umane) sau ca acesta a fost un eveniment predeterminat (eventual chiar posibil de prezis astrologic sau prin alte metode de divinatie). Daca cineva rosteste cuvantul „karma” se poate astepta la un bobarnac din partea mea. Nu as insista asupra acestei intamplari daca nu mi s-ar parea ca arata limpede lipsa de sens a vietii. Vreau sa intelegi bine aceasta afirmatie: viata nu are un sens pre-existent, dat de cineva din afara ei! (ce reconfortant ar fi daca lucrurile ar sta asa) Absenta acestui sens, constientizata cu putere, genereaza o imensa angoasa. Insa lucrurile nu se opresc aici. Viata nu are un sens dar poate primi unul. Viata cui? Viata ta. Si cine sa ofere sens vietii tale? (iti las cateva minute de gandire)

Da, raspunsul este evident. Responsabil pentru sensul/sensurile din viata ta esti tu! Madalina nu a mai reusit sa faca asta (desi a dat un interviu in care se considera implinita-un exemplu perfect de joc de rol!) Nu-mi vine deloc sa o judec, dimpotriva, imi trezeste compasiunea (desi nu mai exista). Si ma gandesc imediat la copilasul ei, peste cativa ani. Oare cum va face fata acestei tragedii? Cum va fi pentru el sa inteleaga ca mama lui, care l-a dorit asa de mult, s-a sinucis? Cine il va pregati pentru aceasta veste? Cum va fi cand, mai mare fiind, va citi pe net ceea ce presa relateaza acum? Cine il va ajuta sa integreze cumplitul eveniment? Cum ii va influenta destinul, alegerile, poate propriul parentaj? (sigur ca si altii sufera, insa ma bazez pe faptul ca sunt adulti)

Poate ca nu trebuie sa-mi pun astfel de intrebari, neavand nicio legatura cu el. Totusi, nu simti si tu ca ne priveste, intr-un fel, pe noi toti? Nu avem cumva de luptat impreuna cu lipsa (initiala) de sens a acestei lumi? Nu ar merita sa facem mai vizibile valorile care ne apara de invazia disperarii existentiale? Viata fiind, in esenta, absurda, nu devine dragostea cu atat mai pretioasa? Noi fiind atat de expusi (sau vulnerabili) nu e intelept sa atribuim putinelor noastre clipe mai multa valoare si sa le protejam, pe cat posibil, de violenta,minciuna si uratenie? Observ ca pe masura ce inaintez in varsta ma apropii tot mai mult de perspectiva existentialista, pe care o simt ca cea mai onesta. Cred in continuare intr-un Cosmos care se autoorganizeaza (cum am crezut mereu) dar exclud, acum, componenta teleologica. Viata nu exista in vederea a ceva, asa mi se pare. Ea pur si simplu este si intamplarea face sa evolueze, acum, intr-o anume directie. Insa nu este nimic planificat (asta inseamna „spontaneitate”), nimic hotarat dinainte si nici nu exista Cineva (un Parinte cosmic) liber (adica protejat) de intamplare, care sa o controleze dupa bunul plac. Stiu ca e foarte greu sa traiesti cu un astfel de gand. Poate ca ai vrea sa auzi ca cineva vegheaza asupra vietilor noastre. Cu sufletul meu de copil am crezut, intr-o vreme. Am acceptat, totusi, sa renunt la confortabila mea inocenta. Iar cu tine, oaspetele meu cotidian sau efemer, nu pot impartasi acum decat sofisticata mea ignoranta si invitatia de a trai curajos singura viata disponibila. Aceasta.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin