Acesta este un articol scris pentru cei care inca resping neurostiintele.

Ramon y Cajal, un medic spaniol, a primit premiul Nobel in 1913. El a spus atunci un lucru care a fost considerat adevarat aproximativ 100 de ani. Nu doar religia este dogmatica. Uneori si stiinta are dogmele ei. Iar dogma la care ma refer, contestata in ultimii 20 de ani afirma despre circuitele neuronale ca sunt fixe (structura creierului si functiile asociate sunt date o data pentru totdeauna). Cativa cercetatori cu minte deschisa si intuitii foarte bune (Michael Meaney, Fred Gage, Helen Neville, Michael Merzenich s.a.m.d) au distrus incet, dar metodic, aceasta conceptie. Astazi lumea buna a neurostiintelor vorbeste incantata despre neuroplasticitate. Si ce legatura are asta cu articolul meu despre dragoste?

Da-mi voie sa-ti explic! Pentru mine, a iubi pe cineva inseamna a vedea in acela posibilitati minunate, seminte de foarte buna calitate ce asteapta a fi ingrijite si protejate pentru a germina, energii asemanatoare unui resort gata sa se extinda. Omul pe care il iubesc, pentru mine, este cineva special. Vad in el ceea ce nu vad in altii (nu stiu de ce), sunt sensibil la potentialul lui si vreau sa fac ceva pentru a-l ajuta sa infloreasca. Stiu prea bine ca exista conditionare culturala si o teribila mostenire genetica. Inteleg felurile dure in care istoria de viata poate modela personalitatea unui om. Si cu toate acestea, cred ca tanarul sau adultul pe care il iubesc se poate schimba. Cred ca poate deveni o fiinta mai libera. Si sunt gata sa-l ajut in aceasta directie, cu orice risc (m-ar putea parasi, intr-o zi).

Insa efortul meu nu este alimentat de o idee romantica („Oamenii sunt buni”). Unii oamenii au un potential exceptional, altii nu (in acelasi fel in care unii au o inteligenta superioara iar altii doar una medie, ca sa nu mai vorbim despre retardati). Stiu ca merg pe o pojghita subtire asa ca vreau sa ma fac bine inteles: iubirea pentru celalalt ma face sa vad in el potentialul extraordinar, impotriva tuturor analizelor sau evaluarilor. Poate ca, in realitate, el/ea nu este asa grozav insa pentru mine este. Si din intalnirea acestei increderi cu realitatea celuilalt apare un fenomen imprevizibil, anume cresterea. Cresterea lui sau a ei in directia unei libertati mai mari valideaza iubirea pe care i-o port, de mult timp. Poate ca asta inseamna a deveni, dintr-o timida, o persoana dezinhibata sau dintr-o sociofila superficiala o iubitoare de solitudine (pentru a putea reflecta in liniste la subiecte vitale pentru existenta unui om). Sau poate ca inseamna a fi acceptat la un program de master/doctorat la una din primele 10 universitati ale lumii. Sau a creste cu nesfarsita afectiune un copil despre care credea ca nu va fi in stare sa-l aiba. Nu exista instrumente obiective pentru a masura cresterea.

Exista, totusi, miscarea interioara, stralucitoare si productiva, din cel iubit. Exista sentimentul de inflorire, pe care el sau ea il traiesc si pe care eu il observ, bucurandu-ma pana in punctul exuberantei. Iubesc o fiinta umana si o chem catre libertate. Nu o modelez ci doar intrezaresc, asemenea unui vizionar, capodopera ascunsa in blocul de piatra neslefuit. Nu ma insel niciodata, atunci cand iubesc (si ma pacalesc mereu cand numesc „iubire” excitatia sexuala sau fantasmele inca vii ale copilariei). Si ce legatura are asta, totusi, cu arhitectura neuronala?

Ei bine, a iubi pe cineva este egal, mi se pare, cu a crede in neuroplasticitate, adica a fi convins ca tesatura neuronala se poate schimba drastic, prin experienta (pentru sceptici: cortexul vizual poate aloca o parte din neuroni limbajului, stiu, e o afirmatie scandaloasa). Societatea investeste cel putin 18 ani pentru a ne infasura in plasa lui „nu e voie” sau „nu e posibil” si asta se vede, in opinia mea, si in modurile social acceptabile in care este permis sa iubim. Pozitia mea este alta! Singurele obstacole in calea iubirii sunt legile naturale (sunt realist, nu cred in suspendarea lor prin interventia binevoitoare, desi capricioasa, a lui Mos Craciun). Dar inauntrul acestor limite naturale, unele putin cunoscute, putem fi artisti.

„Te iubesc” este un fel de „Te invit sa te autocreezi. Simt ca poti. Asa cum stiu eu, te voi ajuta. Este insa necesar sa-ti asumi responsabilitatea. Privesc in viitorul tau si sunt incantat”. Aceasta nu este presiune sau manipulare, cum ar putea crede cineva neatent. Nu te fortez sa o iei la stanga sau la dreapta (asta ar insemna sa nu-ti recunosc libertatea). Te insotesc, te sprijin si uneori sufar impreuna cu tine. Insa nu renunt. Si mai ales atunci cand ti-e greu sau esti deznadajduita, iubirea mea este prezenta. Nici macar nu stiu daca vei ajunge sa materializezi ceea ce eu am vazut ca intr-un fulger sau daca eu voi apuca sa asist la deplina ta inflorire. Insa aceste lucruri conteaza mai putin. In acest aici si acum, tu, pentru mine, esti deja o persoana absolut speciala. Parca iti vad neuronii vibrand, gata sa se extinda in directii care-l trimit pe orice neurolog la o consultatie de specialitate, la un coleg, desigur.

E posibil sa visez? Cu siguranta! Insa visul meu are forta si nu dispare la 6 dimineata. Nici saptamana viitoare, nici anul viitor. Un ganditor roman pe care il admir din anumite puncte de vedere (dar il critic din altele) spunea recent ca iubirea adevarata sau e fericire pe termen lung sau nu e deloc. Cu totul de acord, Andrei Plesu! In creier modificarile durabile se obtin prin eforturi constante (un muzician foarte bun are la activ minimum 10.000 de ore de exercitiu). Potentialul nu se actualizeaza intr-un weekend sau intr-o vacanta de 6 stele. Este nevoie de disciplina, angajament, transpiratie. La tine, pentru ca tu esti artistul si, in fond, e vorba de cresterea ta. Dar si la mine, norocosul iubitor prevazut cu acuitate vizuala (prelucrata parietal, desi nu inteleg cum).

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin