Sunt intrebat, periodic, de ce scriu. Este ca si cum, imi imaginez, un muzician ar fi intrebat de ce canta (sunt invidios pe acesti oameni deoarece realitatea m-a sarit cand a distribuit inteligenta muzicala). Si imi aduc aminte de un raspuns memorabil al lui Muhammad Ali, fost detinator al Centurii de Aur la categoria grea („grea, greu”, din latinescul „gravitas”, din care a aparut „gravitatie”, vezi si titlul site-ului-mica paranteza revelatoare, sau poate nu, pentru cei care inteleg, eventual de multi ani, dinamica primingului si a stimulilor subliminali): „Iarba creste, pasarile zboara, valurile se lovesc de tarm. Eu bat oameni.” Intocmai! (nu in sensul ca bat oameni, nici nu as indrazni, cu bicepsii mei si, in plus, imi place mai mult sa-i ironizez, in special astfel incat sa nu-si dea seama).

Scriu pentru ca nu am de ales si, intamplator, aceasta non-optiune, inclinatie sau tendinta a sinelui meu actual (despre care am stabilit deja ca e discontinuu, prin urmare ar putea disparea intr-o zi) imi place. Scriam cu mult timp inainte de a „descoperi” Internetul (iulie 2009 si device-ul de la Vodafone). Asa am ajuns sa scriu peste 20 de carti, uneori doua pe an, asupra carora acum nu mai revin, deoarece mi se par depasite (mai putin cea in care am dorit sa apropii principiile fizicii cuantice, usor de inteles, si nu detaliile matematice, care ma depasesc, de practica psihoterapiei si serviciile de dezvoltare personala).

De ce un pictor se asaza in fata sevaletului? De ce un cercetator stiintific merge zilnic in laboratorul lui sau, dupa caz, doarme acolo? (o persoana apropiata imi povestea, recent, despre un roman, neuroscientist, doar ca la „ei”, care nu e departe de comportamentul descris mai sus) De ce un sportiv alearga zilnic, chiar si pe vreme rea? (daca afara sunt peste 30 de grade, ce zici, vremea e „buna” sau „rea”?) De ce, pentru a intra si intr-o zona intunecata (sau deja sunt?) un hot de masini „opereaza” in fiecare zi, fara un scop lucrativ, mai ales ca nu are permis de conducere?

Exista lucruri pe care le facem deoarece sunt in natura noastra. Ele nu sunt menite, in afara unei situatii definite ca atare (negociere sociala a intelesurilor), unei evaluari. Cel indragostit de muzica isi ia chitara si ii mangaie corzile, pentru placerea de a o face. Daca tu stai pe margine sii ii dai note (aplauze, fluieraturi) acesta e un comportament care survine din tine dar nesolicitat de el (sigur, daca s-a inscris la un concurs, judecata de valoare e obligatorie). Si cum ar fi sa-i spui unei plante:”Prietena, nu ai inflorit bine, ai gresit unghiul de crestere cu 17 grade”? (ai depistat cumva un alt stimul subliminal?-don’t bother, maybe it isn’t). Tendintele din natura noastra exista pentru a curge impreuna cu ele („Tao Te Ching”, o carte ce ar merita studiata la facultate) si, cata vreme nu fac rau nimanui (cu exceptia celor bantuiti de fantasme ale controlului sau care nu au inteles notiunea democratica a libertatii de expresie) trebuie lasate in pace (imperativ categoric de tip Kantian). Eu ma uit la oamenii care canta, picteza, danseaza sau gandesc (in contexte, repet, necomerciale, libere de contracte si stampile) cu multa curiozitate si, daca nu-mi plac, merg mai departe (iar daca imi plac enorm si raman, spun asta, nu ma ascund in spatele unor rationalizari infantile, pentru a-mi proteja orgoliul pe care oricum, pentru a duce analiza pana la capat, il neg).

Viata se exprima, indiferent in ce parte privesti.

Este creatoare, dar nu in sensul tehnic sau investit social, ci in sensul de „experiment”. Noi doi suntem experimentele (reusite?) ale Vietii. Cum ar fi fost daca, in cazul tau, cineva ar fi spus „Not good, reset please!”? Ai mai fi fost aici? (sau esti din exact acest motiv?) Cand scriu, ma simt in contact cu nivelul acesta al vietii, atat de recompensator incat aproape imi vad endorfinele plutind in spatiul sinaptic. Daca nu m-ar citi nimeni inca ar fi la fel de interesant (e doar o speculatie, nu am trait asta pana acum). Insa mult mai frumos mi se pare sa scriu avand in minte pe cineva (pe tine?), imaginandu-mi ca mesajul meu nu in totalitate spontan (exista si o prelucrare de tip normativ) trezeste ceva in el (el, omul, ma ucide corectitudinea asta politica): il intriga, il sperie, il incurajeaza, il stimuleaza, il relaxeaza, il provoaca, il farmeca, il enerveaza, ii distruge iluziile (my favourite), adica, intr-un cuvant, il misca (sau nu-l lasa indiferent). In esenta ei, viata este miscare (intemeiata pe replicare, bineinteles). A scrie, daca am ajuns pana aici, pentru mine, inseamna a trai. Se impune, totusi, o precizare: nu este vorba, propriu-zis, de a scrie (existenta hartiei sau a formatului digital sunt incidentale). Este vorba de a vorbi. Scriu, adica vorbesc. Fac parte din „scoala” celor care cred ca gandirea si constiinta sunt intemeiate pe limbaj (o discutie fascinanta, in psihologie, filosofie si stiintele cognitive). Prin urmare, vorbind, gandirea si constiinta mea se dezvolta (si a ta, crede-ma pe cuvant! Ups, am spus „cuvant”?).

A rosti (minunat studiul lui Noica) nu il presupune imediat pe celalalt desi jocul este mult mai frumos cand exista si el (ea). Inainte de comunicarea sociala exista limbajul interior (si uimitoarea experienta subiectiva de a te „auzi”, in sinea ta-de fapt, stai, care „pe tine, te” si care „sine”?-intelegi de ce scriu/vorbesc, am astfel de dileme stravechi). Am ajuns chiar sa cred, impotriva dogmei oficiale, ca inteligenta se poate dezvolta, chiar dincolo de perioadele critice iar unul dintre mecanisme (in niciun caz singurul) este mediat lingvistic (aceasta descoperire se aplica, constat plin de invidie, mai rar in cazul meu, probabil din cauza varstei inaintate). Da, mai sunt si alte mecanisme, dar nu le dezvalui inainte de o vizita la OSIM (desi cred ca  voi trimite doctorandul unei prietene, nu suport prea bine formalitatile)

A scrie, adica a rosti, adica a vorbi cu mine insumi (Whitman?), pentru a fi explicit in totalitate, punandu-mi imaginea sociala in pericol, este ca si cum as sta in fata unei foi albe (nu te-ai fi gandit vreodata, nu-i asa?), dar fara a fi eu (which one of me?). Ai vazut cumva un copil de un an si jumatate sau doi descoperind hartia si creioanele colorate? Ei bine, este ceva asemanator (iata nivelul la care ma aflu, daca mai aveai indoieli!). El trage o linie, la intamplare, si este placut surprins de ceea ce vede. In limbaj de specialitate, este recompensat vizual. Asa ca mai trage o linie, si inca una si tot asa. Mazgaleste, in toate directiile. La fel fac si eu. Scriu, adica mazgalesc in multe directii, cu un pic de ordine, gratie educatiei si prezentei altor oameni.

Comunica ceva, copilasul? Inca nu, doar se exprima si este incantat. Se joaca. La fel face, cred, orice persoana care simte un elan inauntrul ei si ii permite acestei energii necunoscute sa iasa afara, asezandu-se intr-o forma, fie si efemera (vezi dansul). La fel fac si eu, scriind, desi visez sa cant sau sa-mi misc corpul (dar nu chiar asemenea lui Nijinsky). Scriu de dragul de a scrie, adica ma joc. Te rog, fii o persoana inteligenta si nu ma lua prea tare in serios (pentru ca vei suferi inutil). Suntem aici, pe o micuta planeta, intr-un colt fericit al galaxiei. Eu scriu despre oameni, de fapt minti ale lor, lucruri si fenomene care ma surprind, miscandu-ma, mereu, sper, dintr-un loc in altul, purtat de o curiozitate resuscitata, dupa cele „trei zile” scolar-obligatorii. Inteleg asemanarea mea cu micile entitati de dincoace de zidul lui Planck si inevitabila reintoarcere in spuma cuantica. Nu e mare lucru dar e tot ce am, asa ca, in felul meu, ma bucur pentru sansa de a fi. Tu cum sarbatoresti asta?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin