Cei care-mi sunt apropiati stiu deja una din formulele mele preferate: cine sunt azi nu este acelasi cu cel de ieri. Pare o defensa nici macar sofisticata a inconsecventei sau renuntarii la angajamente insa nu este deloc asa. Vreau doar sa subliniez (sau sa-mi amintesc) ca evolutia inseamna schimbare, ca nu stau pe loc sau macar imi propun asta, ca inteleg miscarea Vietii spre inainte si ca ma tem de incremenire (nu vreau sa devin piatra). Poate exista doar o diferenta infinitezimala insa in timp, prin acumulare, ea poate deveni semnificativa (e suficient, la o rascruce, sa faci primul pas la dreapta si nu la stanga; dupa aceea fiecare pas pe care il faci pe drumul ales te indeparteaza incet dar sigur de drumul candva alternativ). A nu fi acelasi cu cel de ieri imi permite sa inteleg altfel ceea ce ieri parea de nezdruncinat, sa-mi reconsider optiunile sau prioritatile si, de ce nu, sa pot ierta (a intoarce si celalalt obraz). Sigur ca acest gen de schimbare induce anxietate in cei din jur insa i se pare cuiva ca Viata ofera garantii, ca este securizanta sau ca poate fi controlata? (companiile de asigurari ar putea fi de alta parere).
Imi plac oamenii care se transforma, care isi largesc mereu orizontul, care nu se agata de idei invalidate deja de realitate si nici de sentimente depasite de simpla trecere a timpului. Cred ca Timpul, desi invizibil insa mereu prezent ca si categorie a priori (aici sunt kantian), este un mare invatator. El ma invata in fiecare zi despre trecere (asa am ajuns un contra-fan al pe-trecerii). Imi spune ca viata mea trece asemenea lui si ma stimuleaza sa ma intreb ce fac cu ea. O las sa se duca, sa se risipeasca, sa se disperseze? O „asez” in ceva, o fac parte a unui intreg (o „integrez”), ii dau o directie, o indrept spre o valoare, o pretuiesc suficient pentru a-i da un sens? Nu am sentimentul ca se intampla ceva care sa conteze daca nu simt cresterea din interior, adica schimbarea, aparitia a ceva nou, nu neaparat un comportament insa macar o idee sau o vibratie autentica, o miscare continatoare de prospetime, de nemaiintalnit, de altceva (repet, nu trebuie sa fie spectaculos). Este unul din motivele pentru care citesc in fiecare zi, adica intru in contact cu mintile altor oameni (selectati, recunosc). Simt ca ma prostesc daca trece o zi fara un gand care sa ma surprinda cumva, nu neaparat prin continut ci macar prin stil. Este o continua mirare cum pot unii trai fara a se aseza zilnic la masa supraabundenta a culturii („caci omul nu se hraneste doar cu paine”), fara a profita, la propriu, de imensa mostenire spirituala venita pe filiera inaintasilor sau contemporanilor nostri mai luminati.
Aceasta fiind situatia, uneori sustin lucruri care par sau sunt de-a binelea contradictorii (sper totusi ca nu prea multe), pur si simplu pentru ca nu rezist in fata unor idei foarte frumoase, pe de o parte, si pentru ca insasi Viata, pe de alta parte, imi ofera modelul ei inteligibil doar pana la un anumit punct, dincolo de care incepe uimirea.