Despre John von Neumann, matematician american de origine maghiara (1903-1957) se spune ca este unul dintre cei mai inteligenti oameni care au trait vreodata pe Pamant. Este considerat parintele calculatorului modern, alaturi de Turing. A facut sa apara numerele naturale din multimea vida (ex nihilo) fapta de care doar Dumnezeu mai este suspectat. Mecanica cuantica ii este datoare. Si nu in ultimul rand, este fondatorul teoriei jocurilor (pe un alt mare teoretician, John Nash, e posibil sa-l stii din filmul „A Beautiful Mind”).

Teoria jocurilor se refera la o activitate in care predictia ta despre ce va face o alta persoana influenteaza decizia ta cu privire la ceea ce vei face tu. Sahul si pokerul sunt exemple imediate de jocuri. Razboiul este si el un joc. Un joc foarte violent. Daca ai o masina, dar nu zilele astea, participi si tu la un joc. Se numeste „trafic”. In acest joc, daca mergi pe banda ta, esti recompensat (ajungi teafar la destinatie). Daca faci un calcul gresit (o predictie incorecta) esti sanctionat (ajungi la spital sau, in cea mai neplacuta varianta, la cimitir). Jocurile sunt obiecte matematice. Asta inseamna ca pot fi formalizate. Insa cu mult inainte de a fi puse in ecuatii s-au prezentat in fata oamenilor, provocandu-i sa gandeasca. Ma voi referi in continuare la un astfel de joc. Se numeste jocul iubirii. Este extrem de raspandit si interesant, savuros, select, crancen sau dezamagitor, dupa caz. Are mize din cele mai diverse, unele mortale. Este un joc in care este nevoie sa oferi mereu ceva (fie si sperante sau iluzii) pentru a putea ramane in el. De aici rezulta o concluzie logica : pe masura ce avansezi in joc risti sa pierzi mai mult (pentru ca ai investit, si nu neaparat sentimente).

Merita sa ramai in jocul iubirii? Aceasta este intrebarea!

Imi pierd timpul, energia si banii cu femeia aceasta?

Imi distrug nervii, corpul si cariera in relatie cu acest barbat?

Are sens sa merg mai departe? Sunt multumit de felul in care traiesc? Ma astept la schimbari pozitive? Oare sentimentele actuale or sa ramana sau se vor stinge? Este el cel de care am cu adevarat nevoie? Oare am ales-o din disperare? Toate aceste intrebari solicita un raspuns. Cu fiecare noua zi de relatie raspunsul este „da”. Insa calculele facute de inconstientul tau raman secrete. Ai putea crede ca decizia constienta este suficienta. Sunt de alta parere. Cineva inauntrul tau proceseaza neobosit informatiile. Credeai ca jocul este in doi? Te contrazic. Este cel putin in patru!

Inconstientul este asemenea unui computer care nu arata ce operatii desfasoara „in spatele scenei”. El iti livreaza doar rezultatul final, sub forma unei intuitii, a unui presentiment sau a unei decizii. Matematica lui ramane necunoscuta desi este o provocare irezistibila, mi se pare, sa o cunosti (sa ridici cortina macar un pic). Unii cred ca aceste prelucrari complexe sunt facute de creier. Opinia mea este alta. Creierul este mai degraba procesorul. Creierul nu s-a programat singur. In spatele lui exista o minte („mintea programatorului”). Si pentru ca nu o cunoastem ii spunem „minte inconstienta” sau, pe scurt, „inconstient”. Stiu ca psihologii de orientare cognitivista si unii filosofi contemporani au o problema cu aceasta minte (the ghost in the machine). Putem coexista pasnic. Lumea e mai frumoasa cand sunt mai multe idei.

Rezultatul oferit de mintea inconstienta (intimitate, dubii, separare, divort) depinde de modul in care modeleaza realitatea. Prin realitate nu inteleg doar ce se intampla acum ci si ceea ce s-a intamplat pana acum si a fost stocat intr-un fel oarecare in baza de date. Actul de a modela presupune un model. Un exemplu excelent de model il reprezinta schema unui circuit electric (RLC, mai stii sau iti petreceai orele de fizica in parc?). Modelul nu este totuna cu realitatea.Poate fi mai apropiat sau mai departat de realitate (daca ai uitat sa pui bobina si condensatorul ai un contact slab cu realitatea).

Imi imaginez uneori mintea inconstienta asemenea unui ceas vechi. Cu roti dintate, vreau sa spun. Rotile sunt mecanismele psihologice. Ele se misca intr-un anume fel, nu neaparat armonios, iar la capatul miscarii lor se gaseste rezultatul de care esti constient :ora exacta (sau asa crezi tu). Partea buna in aceasta poveste este ca ceasul poate fi desfacut partial in timp ce merge. Iti poti observa mecanismele psihologice in timp ce lucreaza. Mi se pare cea mai avansata forma de meditatie (aproape toate tipurile de meditatie sunt statice si reclama, pentru o mai buna interiorizare, inchiderea ochilor). Nu doar ca nu m-am plictisit de ea dar o si impartasesc cu oamenii cu care lucrez, in ceea ce in cele din urma am numit dramaterapie experientiala (desi nu seamana deloc cu dramaterapia clasica). In maxim 5 minute pot duce pe oricine in zona oarba a fiintei lui, unde va gasi lucruri pe care nu le va recunoaste ca fiindu-i proprii, le va rationaliza sau pur si simplu va refuza sa le constientizeze. Sigur ca nu pot face asta cu forta. Altfel spus, am nevoie ca celalalt sa intre in joc. Si este greu sa rezisti (nu si daca iti este foarte frica de ceea ce ai putea gasi; de exemplu ai putea gasi invidia, ipocrizia sau tendinta de a judeca pe care le respingi cu inversunare la altii). Este jocul cunoasterii.

Revenind la model si la jocul iubirii, pentru a participa la el intr-un fel care sa iti aduca satisfactie si nu sa te amarasca, este necesar sa-ti actualizezi programul numit „relatie de cuplu” pe care il porti cu tine inca din copilarie (sau chiar dinainte, insa asta e o discutie si mai complicata). Programul, in IT, este un set de instructiuni in baza carora calculatorul realizeaza anumite sarcini. Programul este soft-ul (mecanismul psihologic). Echipamentul tehnic este hard-ul (creierul). Este nevoie de ambele. Un program splendid ramane in mintea programatorului daca nu are un hard pe care sa il ruleze. Hard-ul, deci creierul, este important. Cumva ii da viata informatiei. O face sa existe in lumea asa-zis fizica. Ii permite „sa curga” intr-un comportament. Impinge complexitatea mai departe. Apreciez foarte mult creierul. Dar ii cunosc limitele.

Modelul este un fel de harta. Hartile vechi, neactualizate, nu te ajuta sa te orientezi. Te ratacesti urmandu-le si aproape sigur suferi intr-un fel sau altul. Exista, prin urmare, harti sau modele proaste ale realitatii (in sensul de slabe, incoerente, depasite, false, contradictorii- e ca si cum ai reveni special dupa 20 de ani pentru a-ti revedea casa in care ai copilarit numai pentru a descoperi, cu durere, ca toata strada a fost rasa si in locul ei a aparut, bineinteles, un mall).

Daca nu intervii in mod constient creierul continua sa ruleze modele vechi. Sunt convins, pe de alta parte, ca modelele vechi nu pot fi sterse complet. Ele supravietuiesc in diferite parti ale mintii si uneori se mai manifesta, desi fara putere. E ca si cum un model Dacia din 1970 a ramas in garaj si sunt zile cand te trezesti la volanul ei desi noua ta masina este un Logan din 2010.

Modelul nu descrie niciodata complet realitatea (harta nu este teritoriul). Gasesc ca are sens sa speram ca ne putem apropia tot mai mult de realitate (ce altceva este dragostea de cunoastere?). In raport cu un anume aspect al realitatii unii oameni pot avea modele mult mai complexe, adica mai apropiate de adevar (un copilas cu un model foarte slab crede ca umbrela are si functie de parasuta si, nesupravegheat, e gata sa experimenteze un salt de la etajul 2). Fireste, poate fi o lovitura pentru orgoliul tau sa constati ca inca nu ai ajuns acolo. Nu ti se pare insa o atitudine mai inteligenta aceea de a te deschide pentru a putea invata de la cel mai avansat? (bineinteles, daca vrea sa impartaseasca) Asemenea sangelui in corp, cred ca si cunoasterea trebuie sa circule in marele organism social. Cu siguranta ca  si limitele sunt necesare. Altfel spus, pentru un anumit tip de cunoastere trebuie sa demonstrezi ca esti pregatit sa o detii fara a o folosi distructiv (daca ai putea provoca o durere atroce cuiva, de la distanta, oare nu ai fi ispitit sa o folosesti intr-un moment de vulnerabilitate, de exemplu atunci cand acel cineva a fost deosebit de nedrept cu tine?)

Intr-o familie ultraconservatoare barbatul domina iar femeia este casnica. Acesta este un model deja vechi in societatea noastra (nu si in alte societati). E posibil sa-l contii pe undeva prin mintea ta (Dacia din garaj sau chiar din fata casei). In virtutea lui ti se pare normal, ca barbat, ca ea sa-ti dea dreptate, respectiv te astepti, ca femeie, ca el sa-ti cumpere lucruri (parfumul acela, de pilda?) Programele noi inseamna schimbare, deci anxietate. Inseamna a iesi din tipare familiare, deci securizante. Inseamna a pasi in necunoscut. Frica este naturala. Hic sunt leones.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin