aminteste-ti ca vei muri pentru a pretui clipa aceasta

 

Plecand de la aniversarea a 25 de ani de la terminarea liceului, eveniment (octombrie 2010) de la care am lipsit, sperand sa fiu iertat, sunt incitat sa meditez din nou (ca si cum nu as face asta zilnic) asupra trecerii timpului si a sfarsitului inevitabil care ne asteapta pe toti, intr-o zi speciala. Pentru multi oameni genul acesta de reflexivitate pare macabru (deci inspaimantator, de aceea il si evita) dar pentru mine a ajuns o reala placere (stiu, nu sunt normal) dar nu in sensul unei placeri masochiste, cum ai putea crede („a mai trecut o zi, ce bine, sunt si mai aproape de moarte”) ci altfel: perceptia mortii, fie ea si simbolica (o frunza cazand din copac, o etapa din viata finalizata), in cazul meu intensifica perceptia vietii prezente si arunca o lumina plina de prospetime asupra clipei. Printr-o stranie alchimie, pa care nu ma mai chinui sa o inteleg, moartea (sau perspectiva ei) devine totuna cu Viata (nu sunt impartial, am folosit majuscula doar in al doilea caz) iar atractia si spaima asociate cu ele se impletesc intr-o tesatura pentru care nu am cuvinte dar o gasesc delicioasa (fara sa-mi fie foame).

Ca si in cazul sedintelor de terapie sau dezvoltare personala, punctate de momente cruciale (separari, dolii, intalniri minunate) sau evenimente critice (adica pline de anxietate-recent o clienta pe care o asist a gasit curajul de a relua legatura cu tatal ei, pe care il evita de cativa ani, o intalnire reconfortanta pentru amandoi, ea si tatal ei, dar si pentru mine-din satisfactiile terapeutilor, voila!), intalnirea cu moartea, fie ea efectiva sau mediata semiotic, imi pare greu de distins de intalnirea cu viata mereu curgatoare, mereu avansand spre un scop inexistent (desi dorit sau fantasmat cu putere in cazul spiritualitatii de tip El Fugitivo). Intelegand principiul selectiei naturale (asa cum profesoara de biologie nu a stiut sa mi-l explice) mi-a devenit limpede lipsa de sens a vietii (adica nu curge spre ceva anume, nu are un scop de atins, scop aflat undeva in viitor) si importanta asumarii responsabilitatii de a-i da unul (in loc sa astept sa-mi vina de undeva sau sa caut inutil un asa-zis scop obiectiv, ascuns cu maiestrie de un Dumnezeu obsedat de control-ma refer la acel Creator care le ofera oamenilor liber arbitru apoi ii pedepseste, nefiind multumit de felul in care l-au folosit, so desperately human, don’t you agree?)

Mi se pare uimitor cum oamenii vorbesc despre libertate, imaginandu-si ca o au, in timp ce sunt convinsi ca intamplarile vietii sunt supravegheate de cineva. Daca esti mama unui adolescent, suficient de inteleapta, stii prea bine ca nu poate fi monitorizat tot timpul si ca, daca va dori cu orice pret sa fumeze un joint, oricum o va face (asa ca e mai bine sa o faca intr-un cadru sigur, cu permisiunea ta-sper ca nu intelege cineva de aici ca fac propaganda consumului de droguri, pe care le detest, deoarece nu rezolva nimic si adesea complica problemele). Evolutia vietii este asemenea unui adolescent. Nu exista un parinte, fie el si cosmic, un fel de politist universal care nu-si arunca, furios, cascheta, pentru ca nu are un superior, capabil sa supravegheze acest proces, sa-l dirijeze sau sa-l controleze. Acest Dumnezeu chiar a murit si nu o spun eu in premiera, si-au dat seama si altii iar Nietzsche a platit pentru felul vehement in care a comunicat aceeasi idee.

Viata experimenteaza, la nesfarsit, in toate universurile posibile in care apare (nu se bazeaza doar pe chimia atomului de carbon) iar noi, astazi, suntem copiii Ei, cu diferenta ca nu suntem nista tanci neajutorati si trebuie sa impartim responsabilitatea cu Ea (chiar acum inimile noastre bat, in afara controlului nostru constient, insa depinde de noi daca avem grija de ele, de pilda printr-un stil de viata armonios). Dumnezeul atotputernic ne-a parasit (Eli, Eli!) si bine a facut, zic, pentru a avea astfel sansa de a infrunta neprevazutul vietii din afara umbrelei protectoare a  parintelui care intervine cand „jocul” devine periculos (oare cum s-au simtit milioanele de evrei exterminate de nazisti in raport cu zeul lor inactiv?)

Suntem aici si acum, mai tineri sau mai in varsta, cu un sfert de secol trecut de la absolvirea liceului sau doar trei luni de la finalizarea ciclului Bologna, intrebandu-ne sau stiind deja ce sa facem cu vietile noastre, incotro sa o apucam, pe cine sa iubim intr-un mod angajat si unde sa ne temperam simpatiile, oferindu-ne o misiune sau inaintand in materializarea uneia sau, poate, ratacind confuzi de colo-colo, inclusiv prin workshopuri cu nume spectaculoase, cu speranta unei revelatii definitive.

Insa lucrurile nu sunt deloc asa, deoarece nu suntem fiinte unitare (gandeste-te doar la ultimul lucru pe care ai promis ca-l vei face si nu te-ai tinut de cuvant!) iar simtul unei misiuni, sau intuitia unei identitati profesionale, sau increderea intr-o relatie, toate acestea sunt sistematic sau ocazional atinse de dubii, puse sub semnul intrebarii, abandonate seara pentru a fi reluate dimineata. Nu e nimic patologic, doar natura umana etern lipsita de certitudini, conditia noastra fragila de fiinte biologice inzestrate recent cu gandire.

Daca exista un lucru pe care sa-l observ, sa-l stimulez sau sa-l recompensez in timp ce se produce, acesta nu poate fi decat experienta mereu reluata a unificarii cu Viata, lupta cu inertia si tendinta de a renunta, devotamentul fata de o cauza vitala si productiva, pasul inainte, chiar impiedicat,hulit sau neinteles. In grupurile pe care le conduc a puncta aceste clipe, a le provoca sau ale sustine a devenit, si nu pentru ca mi-am propus asta, o constanta, un exercitiu pe care noi toti, clienti si trainer, deopotriva, re-invatam sa-l facem, un fel de nasty but also sweet homework primit de la marele profesor fara chip si, daca ma gandesc bine, si fara gen. Un dirigente cosmic insotitor pe timpul „liceului”, luat de unii la bani marunti si dovedit la fel de inexistent ca patratul cu trei colturi. De unde vine, totusi, „tema pentru acasa”? Ea nu vine de undeva sau de la cineva, este pur si simplu provocarea acestei clipe. Si a acestei clipe. Si urmatoarea.


Publicat

în

de către

Etichete: