Randurile urmatoare se datoreaza, partial, unui filosof pe nume Bertrand Williams. El s-a intrebat cum ar fi daca unele trasaturi sau caracteristici psihologice ar putea fi modificate (eliminate sau inlocuite) printr-o interventie neurochirurgicala extrem de precisa si rafinata. Nu rezist acestui gand. Oare cum ar fi daca preferinta mea pentru partile 3 si 4 din „Eroica” sau Vivaldi, „Mandoline Concerto”, ar fi sterse definitiv si in locul lor ar fi asezata o pasiune nebuna pentru Nicolae Guta („Aurul atarna greu”) sau Ady de Vito (am deja o usoara infiorare, si eu fiind un fel de Adi)

Sau cum ar fi daca placerea de a asculta, uneori, The Cranberries, „Ode to My Family”, un fel muzical de a vorbi despre problematici transgenerationale, ar disparea pentru totdeauna, substituita fiind cu Anna Lesko sau Cleopatra Stratan (imi cer scuze fanilor ultragiati de aceste comentarii)?

De fapt, cu aceste noi deschideri artistice printre neuroni, ma intreb daca as mai simti ca sunt tot Eu, cel indragostit candva de muzica irlandeza sau de unele acorduri ale singurului compozitor genial surd. Si daca Da, nu ar rezulta de aici ca Eul este altceva decat continuturile mentale variabile (e.g, preferintele muzicale)? Insa in acest caz, cum am putea deosebi un Eu de oricare altul? Poate Eul (sufletul individual, in limbaj neacademic) nu este chiar indivizibil, adica nu exista ca entitate de sine statatoare. Sunt foarte atras de aceasta posibilitate. Ea imi permite sa ma recunosc in alte fiinte, sa particip, in diferite feluri, la viata lor, altfel spus, cu nuantele de rigoare, sa le iubesc.

Ma refer si la fiinte care nu imi poarta genele? Mai ales la ele! Oare exista o limita pentru aceasta minunata si delicioasa re-cunoastere? As vrea sa cred ca nu. In afara, desigur, de propria mea incapacitate, indisponibilitate sau frica de a vedea. De aceea sunt optimist. Exista oftalmologi.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin