about critical thinking (so badly needed)

Exista cateva lucruri peste masura de uimitoare, pentru mine, care ma preocupa inclusiv in somn. Unul dintre ele este constiinta (natura, proprietati, relatii cu modulele mintii). Altele sunt libertatea, dragostea sau sensul vietii. De fapt, atributul „uimitor” nu acopera complet experienta mea. Pot spune ca, adesea, aceste subiecte ma lasa perplex (cu ochii mari si gura cascata). Trebuie sa recunosc, totusi, ca uimirea extrema nu doar ca imi place dar chiar am dezvoltat o anumita dependenta de ea (in sens pozitiv, sper). Asa ca nu exista zi in care sa nu magandesc la natura constiintei (consciousnee, awareness, whatever). As putea spune chiar ca este un reper in viata mea, adica imi da o directie, prin urmare ma apropie si de rezolvarea unei alte probleme, anume sensul vietii.

Fiind atras precum un dependent de heroina de drogul lui drag, era inevitabila calatoria in „tarile” si pe „continentele” filosofiei, acolo unde o serie de oameni, in mod cert mai inteligenti si mai cultivati decat mine, preocupati de aceeasi problema, au oferit raspunsuri argumentate, in diferite grade, expresive si originale. Asa am aflat de John Searle si de coechipierii lui din grupul care se opune conceptului evolutionist de inteles (Jerry Fodor, Saul Kripke, Hilary Putnam, Fred Dretske). Marturisesc bucuros ca nu sunt de partea lor. Ma simt mult mai apropiat de Daniel Dennett, Douglas Hofstadter, David Papineau si Ruth Milikan (White Queen Psychology and other Essays for Alice, 1993). Cu toate acestea, m-a captivat experimentul mental al camerei chinezesti imaginat de John Searle. Desi eu cred ca greseste (este respinsa abordarea functionalista a limbajului si nu a constiintei) nu ma pot impiedica sa-l citez, incheind astfel aceasta lunga introducere a unui articol in care scriu despre altceva:

„Daca nu poti spune ceva clar inseamna ca nu ai inteles nici tu”

Folosesc zilnic acest criteriu pentru a ma orienta in intalnirile directe sau mediate de suporturi fizice cu mintile altor oameni. Ma privesc pe mine insumi pentru a observa daca sunt in stare sa articulez limpede o idee. Ghidat intuitiv de acest principiu, ca student, am putut distinge intre profesori care merita atentie, deoarece stiu ce spun, si profesori talentati, probabil, la altceva. Cred ca una din aptitudinile fundamentale ale unui profesor sta in capacitatea de a ajuta cel mai slab elev sau student din clasa (daca nu ii lipsesc cunostinte anterioare absolut necesare) sa inteleaga un subiect aparent complicat, folosind exemple concrete si analogii. Profesorii straluciti, mi se pare, au un talent natural de a face multiple legaturi intre subiectele abstracte pe care le predau si lumea reala, a celor cinci simturi (sau sase, daca numaram si echilibrul).

Pe de alta parte, pentru a intelege ceva, orice, este dezirabila (aici sunt ironic, de fapt este indispensabila) capacitatea de a gandi corect. Aceasta capacitate, aidoma oricarei alte inzestrari, se dezvolta prin exercitiu (uneori pana la niveluri spectaculoase). Evident, daca cei din jurul tau nu sunt interesati de acest gen de „fitness”, este posibil ca si unii si altii sa realizati inferente invalide si sa operati cu silogisme gresite fara ca cineva sa-si dea seama (eu inca mai lupt cu obversa contrapusei partiale). Absolvirea liceului sau a unei facultati nu este o garantie a aptitudinii de a gandi clar si eficient, mai ales in probleme cu un grad superior de complexitate. Acest lucru nu este asa de periculos daca ramane intr-o zona teoretica insa devine ingrijorator cand sta la baza unor decizii majore de viata, de natura a produce, uneori, consecinte ireversibile (ce spui de cineva care isi pierde o mana pentru ca a actionat orientat de o gandire eronata? Sau de cineva care si-a irosit cativa ani din viata motivat de o fantasma care s-ar fi pulverizat repede in contact cu o gandire critica?)

Si pentru a da si un exemplu concret, iata cum ma joc, uneori, cu studentii mei, acum si cu tine (mentionez ca e vorba de o schema deductiva extrem de simpla):

Fie propozitia (in sens logic) urmatoare: „Daca ploua atunci Emil Boc isi ia umbrela” (sa-i spunem propozitia p lui „ploua” si q lui „Emil Boc isi ia umbrela”). Nu ploua. Ce face Emil Boc? (nu am nimic cu micutul nostru premier, cred chiar ca este bine intentionat dar imi pare complet depasit de rolul asumat). Formal se scrie asa:

p→q si non p, ce urmeaza?

E foarte simplu, stiu. Daca nu ploua atunci Emil Boc, inundat deja pe interior de grijile guvernarii, nu-si ia umbrela. Ce rost ar avea sa si-o ia din moment ce nu ploua? E logic.

De fapt nu e asa. Acest rationament este gresit. Din cele doua premise nu rezulta deloc aceasta concluzie aparent logica. Singurul lucru sigur care poate fi spus este ca „daca nu ploua atunci Emil Boc isi ia sau nu umbrela”. Din p→q si non p nu urmeaza non q ci q sau non q. Pare complicat cand folosesc simboluri (necesare in logica formala) insa e simplu daca gandim in termeni concreti: si noi ne putem lua umbrelele daca nu ploua , din diverse motive, de pilda apararea, desi cel mai plauzibil e acela ca ar putea ploua, peste 10 sau 60 de minute.

Daca a doua premisa ar fi fost non q („Emil Boc nu isi ia umbrela”) am fi putut trage concluzia adevarata non p („Nu ploua”). Formalizat, din p→q si non q rezulta non p, intotdeauna. Aceasta schema deductiva se numeste modus tollendo tolens, pe scurt modus tollens (negarea consecventului unei implicatii neaga si antecedentul ei).

Dar noi nu suntem in acest caz, cu non q ci in altul, cu non p. Mecanismele automate (nesupravegheate) de gandire ne pot duce in eroare frecvent. Nimeni nu sufera daca raspunde gresit la provocarea logica de mai sus dar ce te faci cand exact aceleasi scheme de gandire, nesupuse unor examinari critice, stau la baza unor decizii care implica bani, timp, sentimente sau resursele altor oameni? Daca exista riscul de a folosi eronat schemele elementare de deductie oare ce alte erori survin in cazul unor inferente mai putin imediate sau in zona nisipurilor miscatoare reprezentata de inferentele probabile?

Oare cineva care se confrunta cu o situatie de viata dificila ca urmare a confuziilor sau absentei atentiei si profunzimii in gandire va fi dispus cu usurinta sa recunoasca asta? Intreaga mea experienta, inclusiv cu mine insumi, imi spune contrariul. Noi ne investim puternic deciziile majore (unii si pe cele minore) si suntem in stare sa facem multe lucruri pentru a le apara (vezi numai cazul disonantei cognitive), de la negare („nu e asa important”) pana la rationalizari subtile. Tensiunea si conflictele interioare, sentimentul ca ceva care conteaza nu e ok indiferent ce ai face si absenta unei stari reale de bucurie ne semnaleaza necesitatea unei schimbari insa de aici pana la a o realiza efectiv este un drum lung cu o statie dureroasa de tranzit in orgoliul ranit („cum am putut fi atat de idiot sau de proasta”, in varianta hard)

Nu mi se pare ca exista optiuni mai bune. Daca bucuria de a trai si sansa de a fi productivi presupun recunoasterea sincera a unor greseli, inclusiv de gandire deductiva, atunci fie!, mai bine sufar acum si-mi restructurez imaginea de sine decat sa platesc mai tarziu preturi enorme. Ti se pare rational ce spun?

 


Publicat

în

de către

Etichete: