Arhive pentru august 24th, 2011

O tanara femeie, pe care o voi numi Ea, se indragosteste de un barbat cu cativa ani mai mare (un El). Sentimentele, din fericire, sunt reciproce asa ca, dupa un timp, siguri ca fac cea mai buna alegere, se muta impreuna. Acest eveniment, cuplat cu expirarea perioadei de gratie (in general pasiunile amoroase nu dureaza mai mult de doi ani), incepe sa arunce unele dubii asupra alegerii. Insa ceea ce face totul mult mai nesigur este descoperirea, de catre Ea, a unei ex pe care El o mai suna din cand in cand si, vai, chiar se mai intalnesc (iar El pretinde ca nu se intampla nimic:”doar stam de vorba”). Ea se simte amenintata de „fosta”, sufera tot mai mult din cauza indoielilor si geloziei si, pentru a pune capat acestui calvar, decide sa se desparta.

Toate bune si frumoase. Intalneste un alt El, apoi inca unul dar nimic nu se leaga. Desi ei sunt, dupa toate standardele ok, lipseste ceva, acel quelque chose imposibil de definit (iar Ea este inca suficient de radicala pentru a nu accepta compromisuri). Totusi, dupa alti cativa ani de cautari si dezamagiri, Ea hotaraste sa-si ofere totusi o sansa asa ca accepta cererea in casatorie a unui barbat care o iubeste, loial, de mai bine de 5 ani. Numai ca, ce crezi, in acest moment reapare pe scena…El! (nu e o telenovela, e o aplicatie in viata reala a psihologiei sociale)

In cuida tuturor sfaturilor celor apropiati, Ea respinge cererea si revine la El, nu inainte de a se asigura ca a terminat definitiv orice relatie cu acea ex (comportament cat se poate de rational, de altfel). Primeste asigurarea si reiau legatura, Ea fiind convinsa ca El este „acela” (una din iluziile noastre favorite, inclusiv a mea). Doar ca, ce sa vezi, nici nu trec bine cateva luni si Ea, din intamplare (cand clientele mele imi povestesc astfel de coincidente devin chiar mai sceptic decat sunt de obicei) afla ca ei isi scriu mail-uri si, ce surpriza, continua sa se vada. Crezi ca Ea a renuntat pentru a doua oara?

Asa ne-am putea astepta noi, cei din afara. Insa principiul disonantei cognitive (Festinger) si teoria autoperceptiei (Bem) functioneaza. Cine era Ea in ochii ei, in primul rand? O persoana care intalnise „marea dragoste” si facuse un sacrificiu pentru a onora aceasta sansa. Mai mult, se angajase public in acest sens, renuntand la o casatorie aproape oficializata. Nu mai putea da inapoi. Comportamentul ei (acela de a ramane in relatia) trebuie sa fie consistent cu credintele ei („il iubesc pe acest barbat”). Si ce crezi ca se intampla?

Da, inevitabilul! El si ex nu doar ca se intalnesc frecvent ca doi vechi prieteni (nimic in neregula pana aici) dar au si momente de intimitate fizica (in urma carora ex ramane insarcinata si face un avort). Ea stie asta si accepta deoarece „nu poate lupta cu sentimentele ei”. El este mai mult decat multumit, avand sansa de a fi cu doua femei simultan, liber oricand sa renunte la una din ele. Ea se dedica relatiei (crede-ma, chiar este devotata), tot mai convinsa ca a intalnit dragostea „aceea” minunata, insuportabila, tragica, sacrificiala.

Ca unul mai familiarizat cu mecanismele psihologice si tendintele mintii de a se autopacali, sunt mai inclinat sa nu cred aceasta varianta (respectul Ei de sine se deterioreaza incet dar sigur, cu greu fiind acesta un semn al relatiei implinitoare). Intre „marea iubire” si forta emotionala generata de disonanta cognitiva (sau nevoia de a-si explica propriul comportament altfel de neinteles) aleg lipsa de romantism si cinismul celui care distruge iluziile, mai ales cand acestea, la randul lor, il distrug pe cel, cea in acest caz, care crede in ele.

Stii si tu persoane consumate de sentimente intense si „obligate” de „dragostea lor neconditionata” sa ramana in relatii cu dependenti de drog, alcoolici, infideli si alte tipuri de barbati/femei cu serioase probleme personale nerezolvata? Ai putut evalua, de aproape, poate chiar fiind implicata, intr-o forma sau alta, magnitudinea acestor iluzii create, de fapt, de dorinta de consecventa izvorata dintr-o puternica disonanta? Poate ca cei care iubesc, sau doar isi imagineaza asta, ar merita sa afle mai multe despre Festinger, Heider, Newcomb, Bem sau urmasii lor.Journal of personality and Social Psychology ar putea fi o lectura mai hranitoare (desi chinuitoare, intr-un fel) decat Cosmopolitan. Nu spun ca nu cred in sentimente autentice si iubiri minunate. Exista si asa ceva in marele spectacol al Vietii. Spun doar ca ele nu pot fi traite in absenta unei constiente extinse si a unei intelegeri suficient de patrunzatoare pentru a distinge „papusarul orb” din creierele noastre de sinele real si armonios angajat in propria lui devenire.

Exemplul pe care l-am oferit azi, numit dintr-o perspectiva „devotament, loialitate, sentimente stabile” sau „love’s eternal torments”, este doar unul din clasa de experiente iluzorii spre care modelele de actiune cvasi-mecanica din mintile noastre ne cheama. Este teribil de dureros sa constati ca o mare iubire a fost, de fapt, o mare inselatorie, creata, inconstient, chiar de tine. Dar si mai dureros este sa traiesti in ea in continuare, fara sa-ti dai seama. Cat despre lucrurile incredibile pe care le fac oamenii pentru a evita disonanta, nu doar in sfera relatiilor de cuplu, mai avem timp sa vorbim (observi cum iti creez asteptari si te ancorez? Da, sunt un bandit manipulativ, sper, usor de iertat, pentru ca tu esti o fiinta deosebita, nu-i asa?).

Publicata in 1987, de Simon&Schuster, „Unlimited Power”, cartea care i-a adus celebritatea lui Anthony (Tony) Robbins, se deschide cu marturia lui Ken Blanchard, bine cunoscut si el in lumea crporatista („One Minute Manager”). El povesteste cum a participat la un seminar al lui Robbins („cel mai inaltator la care am participat vreodata in 20 de ani”), finalizat cu o sesiune de firewalking (mers pe carbuni incinsi) in care toata lumea s-a angajat, mai putin el (ce ironie) si prietenul cu care venise.

Mersul pe carbuni incinsi era punctul culminant al unui workshop centrat pe capacitatea de a-ti atinge scopurile, daca reusesti sa-ti invingi frica. o metafora frumoasa, pe care o apreciez. Cu toate acestea, traversarea unui pat de 4 sau 5 metri de carbuni incinsi nu are de-a face asa de mult cu mobilizarea resurselor psihologice si controlul temerilor. Sigur, efectul psihologic, la capatul celor catorva secunde de firewalking, este garantat. Insa un pic de fizica merita, de asemenea, „mobilizata”.

In mijlocul carbunilor, temperatura ajunge la 400 de grade, suficient ca sa te arzi urat de tot. Dar carbunii afanati au o capacitate de a contine caldura scazuta (si o conductivitate termica foarte mica). Prin urmare, te arzi numai daca stai nemiscat. Ei seamana cu o prajitura pe care o coci in cuptor. Nu e o idee buna sa pui mana pe tava dar poti baga mana in cuptor, atingand prajitura, fara sa patesti nimic, desi temperatura interioara e de 200 de grade. Conductivitatea termica a aerului e foarte mica si la fel este a prajiturii (nu si a tavii de metal, atentie!)

Asa ca, daca aceste conditii sunt indeplinite, oricine poate merge pe carbuni incinsi. Nu are nicio legatura cu posibilitatile mentale activate si „descatusarea” energiei („Unleash the Power Within”, numele unui seminar de 4 zile, si foarte scump, normal, oferit de Robbins). Evident, aceste lucruri nu sunt spuse participantilor (cum ar putea fi asa de fraier? Sau de onest?). Am intalnit oameni, compatrioti, trecuti prin experienta firewalking si impresionati de ea (nu intr-un seminar cu Tony Robbins, acum in varsta de 50 de ani, ci cu urmasii lui). Ma intreb, uneori, daca e bine ca nivelul de incredere  la care cineva ajunge, suficient de inalt pentru a-i da forta sa-si depaseasca o limita (de pilda sa vorbeasca lejer in public), bazat insa pe o iluzie, merita sau nu zguduit un pic.

Sunt cinic, recunosc, reluand aceasta explicatie a unui specialist in fizica plasmei (Bernard Leikind, via Michael Shermer). Totusi, parca ar fi mai frumos ca increderea sa creasca avand radacini in realitate. Crezi su tu acelasi lucru, eventual pana in varful degetelor de la picioare?

Nu stiu daca ai jucat vreodata zaruri (pe bani) dar cu siguranta stii cum arata unul. Are 6 fete si pe fiecare fata exista un numar de puncte, de la 1 la 6. Nu exista zaruri cu 7 puncte deoarece ar avea nevoie de o a saptea fata (si nu sunt decat sase). Atunci cand arunci un zar, prin urmare, poti avea unul din urmatoarele rezultate: 1, 2, 3, 4, 5 sau 6. In teoria probabilitatilor aruncarea zarurilor se numeste experienta aleatoare, adica o experienta cu un rezultat intamplator. Evident, intelegerea si operarea cu aceste cunostinte de clasa a zecea presupune sa crezi in intamplare. Nu are niciun sens sa faci calcule („ce este mai probabil, sa mai gasesc tricoul acela fabulos maine, cand ma voi intoarce cu banii sau sa-l cumpere cineva inaintea mea?”) daca nu admiti intamplarea (este uimitor pentru mine sa intalnesc oameni care cred cu putere intr-o armonie superioara atotpatrunzatoare si in dreptatea absoluta in care e infasurata aceasta lume dar se comporta asemenea celor convinsi ca exista hazard -fata de care isi iau necesarele masuri de precautie, de exemplu nu lasa masina neincuiata pe motiv ca, daca e sa o fure cineva, din motive karmice, oricum o va fura, dimpotriva, gandindu-se ca ar putea fi furata, chiar fiind debitori din punct de vedere karmic, o incuie, facand sarcina hotului, pe care l-as numi, glumind, agent sau functionar karmic, mult mai dificila).

Pe lumea aceasta fie exista, fie nu exista intamplare iar tu fie crezi, fie nu crezi una din cele doua propozitii. Propunerea mea este sa fii constienta de credinta ta pentru a te putea comporta in acord cu ea altfel intri in disonanta cognitiva si te intrebi, inocenta, ce anume nu merge in viata ta. Matematicienii si unii elevi de clasa a zecea admit ca exista intamplare si incearca sa inteleaga, ulterior sa calculeze, jocurile acesteia.

Daca ai aruncat zarul si a cazut fata cu 5 puncte (5, pe scurt) se cheama ca ai obtinut un rezultat (al experientei aleatoare:aruncarea zarului). Acest rezultat se mai numeste proba (si te poti gandi imediat la probele cautate de politisti, adica dovezile in sprijinul a ceva-oamenii care folosesc metoda stiintifica procedeaza la fel: cauta probe, dovezi sau evidence). Pentru ca am aruncat zarul si am obtinut 5 avem deja o proba. O situatie care se poate realiza prin intermediul uneia sau mai multor probe se numeste eveniment. Putem numi aparitia lui 5 evenimentul E, aparitia lui 4 evenimentul D si tot asa (e nevoie de aceste litere pentru stadii un pic mai avansate, anume operatiile cu evenimente).

Daca Dumnezeu exista si El vrea sa se produca evenimentul E (sa cada fata cu 5 puncte) normal ca asa se vor desfasura lucrurile (desi e misterioasa forta folosita de Dumnezeu pentru a actiona fizic asupra zarului) insa in cazul acesta se cuvine sa ne impachetam jucariile (gandirea logica) si sa plecam, deoarece calculele noastre sunt inutile (din cand in cand Dumnezeu intervine si da totul peste cap). In chip ciudat, totusi, pentru credinciosi, „legile” probabilitatii functioneaza impecabil (imi imaginez ca Dumnezeu nu indrazneste sa le violeze). Sansa de a obtine evenimentul E (5) dintr-o singura aruncare este 1/6 (deoarece sunt 6 rezultate egal posibile). Daca din trei incercari nu a cazut fata cu 5 puncte la a patra incercare probabilitatea va fi aceeasi:1/6. Experimentele dovedesc in mod repetat ca estimarea probabilitatii de aparitie a evenimentului E este corecta. Daca zarul ar avea 10 fete, probabilitatea ar fi 1/10. Daca ar avea 18 fete ar fi 1/18. Si asa mai departe, cred ca ai prins ideea fara sa fi ratat termenii cheie „rezultate egal posibile” (adica fata cu 4 puncte si fata cu 5 puncte nu se deosebesc prin nimic altceva, deci au aceeasi sansa de realizare). Cei care nu inteleg asta imi inveselesc viata atunci cand imi spun ca exista o probabilitate de ½ (sau 50%) sa-ti cada o caramida in cap atunci cand iesi din casa, intrucat nu exista decat doua posibilitati (evenimente): sau iti cade o caramida direct in parietal (evenimentul A) sau nu (evenimentul B). Daca se opreste aici ignoranta poate fi amuzanta (ce crezi, exista o probabilitate mai mare sau mai mica de 50% sa nu se opreasca?).

Dupa aceasta lunga si plictisitoare introducere, in care e posibil sa nu ma fi urmat, din cauza unei usoare migrene, vreau sa te recompensez cu o mostra de viclenie specifica unor psihologi sclipitori, in cazul de fata unul care a primit premiul Nobel pentru economie, lucru nemaiauzit pana atunci (1982, Daniel Kahneman, Judgement under Uncertainty:Heuristics and Biases, o carte pe care sper sa o traduca si in limba romana un suflet caritabil inspirat de ingerul gandirii mature).

Kahneman si Tversky si-au rugat subiectii sa aseze, pe o scala de la 1 la 8, o serie de afirmatii, plecand de la probabilitatea lor estimata. Afirmatiile urmau unei scurte povesti despre Linda, o femeie foarte inteligenta de 31 de ani, licentiata in filosofie. In timpul facultatii fusese preocupata de cauze sociale si discriminare. Asta era tot. Propozitiile erau diverse si prezint doar cateva:

  • Linda este profesoara la gimnaziu (A)
  • Linda este implicata activ in miscarea feminista (B)
  • Linda lucreaza intr-o banca (C)
  • Linda este asistent social (D)
  • Linda lucreaza intr-o banca si este si implicata in miscarea feminista (E)

Evenimentul (E) a fost considerat mai probabil decat evenimentul (C) si mai putin probabil decat evenimentul (B). Cu alte cuvinte, mai repede o gasim pe Linda, la 31 de ani, implicata in lupta impotriva discriminarii femeilor (discriminare mult mai subtila , in zilele noastre) decat lucrand intr-o banca iar daca lucreaza totusi intr-o banca sunt sanse mari sa fie si implicata in miscarea feminista.

Poate ca asa ai gandi si tu, nu-i asa? De ce s-ar face asistent social sau profesoara de gimnaziu daca a studiat filosofia ? Insa oricat ar fi de greu de crezut (termenul tehnic este contraintuitiv) este logic imposibil ca probabilitatea (E): Linda, simultan¸si functionar bancar si „feminista” sa fie mai mare ca probabiltatea (C). Pur si simplu nu se poate, tot asa cum nu se poate ca un barbat sa aiba vagin si sa poarte un copil in pantece timp de 280 de zile.

E posibil sa protestezi asa cum au protestat si subiectii lui Kahneman, pentru care scenariul „banca +feminism” pare mai credibil decat existenta monotona, dar bine platita, intr-o institutie foarte profitabila, oriunde in lume. Doar de dragul speculatiei, nu-i asa ca evenimentul (F): profesoara de filosofie la liceu si activista social pentru drepturile femeilor pare smai probabil decat (B): implicata activ in miscarea feminista? Kahneman nu a introdus acest ultim eveniment, (F), am facut-o eu, din motive didactice, si pentru a te pacali (intr-un mod sadic, bineinteles) cum a facut si ingeniosul laureat Nobel cu subiectii lui mathematically innocent.

Prima lege a probabilitatii (da, exista asa ceva!) spune  ca probabilitatea ca doua evenimente sa se intample (x si y, functionar bancar si activist social) simultan nu poate fi niciodata mai mare ca probabilitatea producerii oricaruia dintre ele, in mod individual (functionar bancar, de exemplu). Nu e nimic obscur sau esoteric, doar aritmatica simpla (si un pic de gandire logica). Daca inca nu intelegi iti voi da un exemplu edificator:

Ce este mai probabil, ca eu sa fiu un profesor la facultatea de psihologie sau sa fiu un profesor la facultatea de psihologie avand parinti extraterestri sau sa fiu profesor la facultatea de psihologie cu origini extraterestre si, in plus, detinatorul unui Ferrari achizitionat prin economisirea bonurilor de masa? Daca faci abstractie de continutul acestor proprietati (profesor, extraterestri, Ferrari, bonuri de masa) si te uiti doar la numarul lor intelegi, cred, ca fiecare proprietate adaugata face afirmatia tot mai improbabila. Aceasta lege este valabila oricand, deci si pentru Linda: evenimentul (E) contine doua evenimente elementare (banca, feminista) pe cand evenimentul (C) unul singur (banca), prin urmare (C) este mai probabil decat (E). Subiectii lui Kahneman au estimat gresit si, probabil, la fel facem si noi, in numeroase situatii din viata reala, deoarece nu suntem antrenati sa gandim probabilistic (aceasta este o functie extrem de avansata a creierului, de data recenta, pe care abia incepem sa o descoperim si sa o utilizam corect, doar ca acest lucru nu se va intampla (sic!) spontan ci solicita o implicare constienta, responsabilitatea si efort)

Este mult mai simplu, si economic din punct de vedere energetic, sa apelam la rutinele si algoritmii deja selectati de evolutie dar exista o foarte mica, minuscula chiar, problema: lumea s-a schimbat intre timp si a devenit extrem de complexa. Pentru a ne adapta la ea, cu succes, avem nevoie de mobilizarea inteleapta a celor mai noi resurse cognitive si atentia superioara acordata biasurilor arhaice (de care nimeni nu scapa, nici macar cei care le studiaza sau, voila, scriu despre ele).

Intr-o lume in care exista intamplare, si uneori ordine, cei care inteleg legile ei (regularitati, mai exact) pot fi mai protejati, inclusiv de propriile lor iluzii nascute din adancimile mintii inconstiente. Si mai pot imbratisa, ma gandesc, o pozitie mai senina, renuntand la a lupta cu incontrolabilul sau a astepta in zadar interventia binevoitoare a unui spiridus. Pentru mine, viata este un loc plin de surprize si nu ezit a le numi, pe unele dintre ele, accidente (accidentele pot fi explicate si acesta este sensul in care nimic nu e intamplator, adica poate fi inteles daca informatiile sunt disponibile-insa in sens ontologic „nimic nu e intamplator” este o propozitie falsa, cum oricine poate vedea, in fiecare zi, daca „are ochi de vazut”). Mi se pare ceva minunat in faptul ca nu exista un control absolut, exercitat de o fiinta divina sau de mecanisme impersonale, automate, deoarece lasa loc pentru libertate, initiativa, proiecte si aspiratii. Cu sanse mai mare de reusita, imi imaginez, in prezenta unei gandiri orientate spre intelegerea probabilitatilor. Deoarece, sa nu uitam, Fortuna is fair in possibilities but not in outcomes.

Selectia naturala, spunea cineva, este cea mai frumoasa idee din istoria cunoasterii. Sunt de acord. Iar  Charles Darwin, in clipa in care i-a trecut aceasta idee prin cap (si a avut rabdarea necesara ca sa o verifice), sigur a fost fulgerat de geniul cel bun al descoperirilor stiintifice decisive. Nu este o idee usor de acceptat si nu ma refer aici la stramosii nostri cu coada si par, traitori prin copaci si amatori de giumbuslucuri inofensive (desi, pentru fundamentalistii crestini, nu stiu daca si islamici, dar intuiesc, inca e o nuca prea tare). Dimpotriva, am in vedere celalalt „capat”, ceea ce, pentru unii, pare a fi finalul sau scopul ultim (in raport cu unceputul). Dragii mei (fosti)  frati maimutoi (oare chiar sunt in vizita pe aici?), teleologic vorbind, vestile teoriei selectiei naturale sunt proaste (din alta perspectiva sunt minunante!):

Selectia naturala nu urmareste nimic.

Realitatea, ca proces, nu este orientata spre ceva, aflat undeva in viitor (si din acest motiv nu este tensionata:”oare voi reusi sa ajung?”). Nu are un scop. Nu are un plan (Dumnezeu are un plan sau cel putin asa cred unii, pentru a diminua angoasa unui univers incontrolabil). Nu doreste nimic. nu are nevoie de nimic.  Realitatea doar este. Nu intentioneaza sa fie intr-un anumit fel, nu are o imagine secreta a ce ar merita, sau ar trebui, sa devina. Tu nu ai numi asta „libertate”? (pentru ca mie asa imi vine sa-i spun)

Tu vrei sa ajungi intr-un anume loc (fizic, social sau intelectual) in urmatorii doi ani. El vrea sa devina un om mai bun. Ea vrea sa aiba copii (ticaie un ceas inauntrul ei). eu vreau o piersica (fiind mai primitiv, ma intereseaza lucruri concrete, din prezent). Majoritatea dorim cate ceva iar unii doresc sa nu mai fie (si cativa reusesc). Si realitatea, ca intreg, ce doreste? Ce intentioneaza? Spre ce anume inainteaza? In ce directie? In ce scop? Ce vrea sa implineasca?

Nimic!

Selectia naturala ne spune, intr-o forma usor de inteles, ca acolo unde exista trei ingrediente va exista, in mod necesar, si un anume produs. Ce crezi, asta se intampla exact pe planeta noastra. Cele trei „ingrediente”, cele care compun motorul fara scop al realitatii sunt variatia, selectia si ereditatea (capacitatea unui sistem de a se reproduce). Ele se intalnesc si dau nastere la ceva. Are un nume frumos. citeste „ecuatia” de mai jos:

Variatie+Ereditate+Selectie=Evolutie

Cum, nu e nevoie de un proiectant, de o minte care sa organizeze totul, macar la inceput? (dupa care sa se retraga discret, poate intervenind din cand in cand, la 2-3.000 de ani) Nu e nevoie de „cineva” (o inteligenta) care sa scoata lucrurile din haos? Nu! (esti dezamagita?) Variatia este naturala (mutatii intamplatoare). Ereditatea a aparut spontan (vezi un alt articol, relativ recent). Selectia este automata (cine nu este adaptat moare sau are urmasi care nu vor rezista). Nimeni nu controleaza nimic. lucrurile se intampla, pur si simplu, in felul lor. insa rezultatul e extraordinar: din haos apar si se dezvolta intreguri tot mai complexe. Le dirijeaza cineva din umbra? Nu, totul se intampla spontan.

Acest proces auto-organizator, ceea ce numim „evolutie” se desfasoara chiar acum, cand eu scriu respectiv tu citesti (incantata sau oripilata, dupa caz). Evolutie catre ce? Nu stiu. Nu stie nimeni! Nu exista cineva (o mare Fiinta) care sa aiba un obiectiv. Da, existam noi, cu micutele si comicele noastre obiective, insa la scara intregului Univers lucrurile curg asa cum au curs dintotdeauna. Fara scop, fara planuri de viitor, fara tensiune. Cine intelege ideea aceasta, in uluitoarea ei profunzime, nu are cum sa nu devina o persoana relaxata (opinia mea este ca Iisus a inteles:”Uitati-va cu bagare de seama cum cresc crinii de pe camp. Ei nici nu torc, nici nu tes.”)

Pare ciudat sa asociez un proces in realitate orb sau inconstient cu o stare de relaxare si liniste. Daca vei medita si tu asupra teoriei selectiei naturale (si nu asupra unei mantre stupide) e posibil sa simti la fel. Realitatea este un proces curgator, lipsit de directie. Nu vrea sa obtina nimic special, nu vrea sa ajunga nicaieri, nu vrea sa construiasca nimic. nu vrea nici macar sa supravietuiasca (asta vrem noi, organismele vii). Cum e posibil? In ce fel de lume traim? Ce model ingrozitor incerc sa pun in circulatie? (de fapt sa promovez, nu mai suntem in 1859)

Doar adevarul, asa cum poate fi inteles de o minte firava de om. O teorie incredibil de simpla, dand seama de inimaginabila complexitate a lumii. Un algoritm evolutiv in care nu incape un designer, fie el si iubitor. Un univers integrat, desfasurandu-se nepasator si dezinvolt, ca si cum s-ar juca. Universul-copil, aflat in deplina siguranta. Informatii care se copiaza, la nesfarsit, modificandu-se pe parcurs. Un proces care nu poate fi oprit deoarece nu exista nimic in afara lui care sa-l opreasca.

Putem numi informatia copiata „replicator”, in cinstea lui Richard Dawkins (o minte stralucitoare, contemporana cu noi). Genele sunt replicatori. Dar si memele sunt replicatorii. Este gresit sa-ti imaginezi ca genele (sau memele) isi doresc ceva. E ca si cum ai crede ca o ecuatie matematica vrea sa fie rezolvata (sau, invers, sadica fiind, sa nu reuseasca nimeni sa-i dea de cap). Informatia nu are nevoi, intentii sau aspiratii. Propozitia „Este august” nu vrea nimic de la noi (sau de la luna septembrie-de exemplu o intalnire!). informatia de pe un suport poate fi copiata pe altul. Oricine a mers la un xerox intelege asta. In procesul copierii se pot intampla tot felul de lucruri. Asa apar informatii noi. Asta e tot. Mai departe avem jocul, curgerea, infinita experienta. Cu aceiasi actori? (corpuri) Nu, imi pare rau (moartea chiar exista). Nici macar cu aceleasi informatii (care se pot schimba, desi nu este obligatoriu). Ti se pare insuportabil? Inteleg, poate te-am expus abrupt la realitate. Sper ca, pe termen lung, sa ma poti ierta. Si chiar daca nu o faci, pastrand ostilitatea periculoasa in primul rand pentru tine, sau, dimpotriva, imi vei fi recunoscatoare, simtind o libertate neobisnuita, oricum nu conteaza, in termenii realitatii. Picaturi modeste in acest ocean zburator, eu si tu, pentru o vreme, putem face mici selectii (citeste „alegeri”). Cu putin noroc, daca sprijina adaptarea, vor fi copiate. Si ce se va alege din ele? Nu vom sti niciodata.

Ai auzit cumva de Jared Diamond? Este biolog si geograf la UCLA. Una dintre cartile lui, The Third Chimpanzee (1992) a primit premiul Marii Britanii pentru carte de stiinta. Nu e o carte prea optimista pentru creationisti deoarece arata cum noi, oamenii, suntem din punct de vedere genetic mai aproape de doua specii de cimpanzei (trebuie neaparat sa amintesc numele uneia: Pan troglodytes) decat sunt acestia de alte maimulte. Daca te gandesti la arborele Vietii, noi si cele doua specii de cimpanzei (de aici titlul cartii) suntem pe o ramura in timp ce gorilele, urangutanii sau gibonii  sunt pe altele. Obisnuiesc sa spun, uneori, despre mine si despre alti oameni ca suntem maimute insa, daca ar fi sa ma exprim mai riguros, ar fi necesar sa folosesc notiunea mai specifica de „cimpanzei” (dar pierd in acest fel rima de la Nuta-maimuta, o expresie din care, intr-o zi, am dezvoltat, nu stiu de ce, o alta: Nuta- maimultverde).

Diamond povesteste frumos, intr-o alta carte (Guns,Germs and Steel), 1997, cum oamenii au inceput sa produca tot felul de bunuri incepand aproximativ cu anul 10.000 i.e.n (i.H., pentru prietenii mei crestini), moment crucial in evolutia umanitatii deoarece in acea perioada a fost „inventata” agricultura, un oponent serios la calitatea de vanatori-culegatori. Acest gen de  cifre trebuie privite cu ingaduinta: fabricarea uneltelor se crede ca a inceput acum 300.000 de ani, originea limbajului este fixata intre 100.000 si 200.000 de ani iar constiinta, daca e sa tinem cont de unanim respinsa dar foarte citita carte a lui Julian Jaynes, a aparut practic „ieri”, adica acum 3.000 de ani (cand oamenii aveau exact acelasi tip de creier ca cel de astazi dar luau decizii automat).

Noi suntem urmasii acestor oameni.

Deoarece ei, si nu altii, s-au imperecheat cu succes, genele lor au ajuns pana la noi, se afla inauntrul nostru si, de acolo, ne predispun catre anumite comportamente. Ce fel de comportamente? Exact acelea care s-au dovedit potrivite, zeci si poate sute de mii de ani, maximizarii sanselor ADN-ului de a se raspandi (folosesc in acest articol conceptele de „gena” si „ADN” intersanjabil desi ele sunt, tehnic vorbind, diferite).

E posibil sa nu ne placa asta si sa negam cu vehementa existenta unor astfel de tendinte sau chiar sa nu avem puterea, odata developate si analizate, de a le accepta. Astfel de atitudini, desi de inteles (cat de cunoscute imi sunt!), nu schimba cu nimic realitatea. Nu putem avea, in acest moment, alte predispozitii decat cele care s-au dovedit highly succesful pentru milioane de antecesori. Pur si simplu, in stratul cel mai adanc al mintilor noastre, asa suntem si nu ne foloseste la nimic versiunea naiva, idealizata a sufletelor pure (in care am crezut si eu).

Avem plamani, rinichi, inimi si organe genitale, adica suntem in mod limpede animale si nu mi se pare nimic insultator in a accepta aceasta realitate. E adevarat ca creierele noastre sofisticate ne permit sa gandim, sa planificam si sa visam la crestere psihologica sau macar economica anul viitor (un 25% in plus la salarii, ce spui, dragul meu bugetar dependent de statul paternalist?) insa asta nu anuleaza, ci doar pune intr-o alta lumina, conditia noastra de primate si vecinatatea cu cimpanzeii (actul ratat ar fi fost „cu zeii”). Creierele au niveluri sau straturi si, pe cele mai primitive, tendintele castigatoare pentru stramosii nostri le avem si noi, spre disperarea, uneori, rusinea sau groaza nivelurilor mai elevate, de exemplu anumitor retele neuronale din lobii frontali. Ca o paranteza, unii din clientii psihoterapiei sunt persoane care lupta de o viata cu aceasta mostenire animala si apeleaza la ajutor deoarece au inceput sa piarda, ceea ce era inevitabil (acum doua zile o femeie, care nu-mi este clienta, dar ne-am sfatuit intr-o problema serioasa, imi povestea incantata cat de bine s-a simtit lovind un sac de box, tocmai ea, maestra rezolvarii cu eleganta a conflictelor, pacifista „innascuta” si, din pacate, in ultimul timp, chinuita de simptome antipatice, genul acela pentru care psihiatrii au un pumn de medicamente).

Despre aceste tendinte vreau sa scriu, cu precizarea ca, in functie de sex, sunt diferite si ca doar atunci cand o minte neatenta le transforma in stereotipuri putem vorbi de sexism. In speranta ca ai inteles ca ma refer la un nivel primitiv al mintii si nu la minte ca intreg mai intai le voi enumera:

Barbatii sunt predispusi sa controleze teritoriul, sa-si asigure un loc inalt in ierarhie si sa fructifice toate sansele de a se imperechea.

Groaznic, nu-i asa? Avem de-a face cu niste brute posesive si violente care nu se gandesc decat la sex. De ce nu pot fi barbatii, in esenta lor, blanzi si nonposesivi, intelegatori si nonviolenti, comunicativi si dezinteresati de ierahii sau clasamente? Ba da, au fost si asa, dar, surpriza, genele lor nu au proliferat, adica nu au ajuns sa faca copii, deoarece femeile au fost acaparate de brute si, daca au facut, totusi, acestia nu au supravietuit in lupta pentru existenta cu urmasii fiarelor agresive. Intre timp, bineinteles, au aparut memele si, printre ele, standardele de comportament dar, n-ai uitat, acum vorbim despre ceea ce se afla in intuneric si, uneori, doar partenerele de cuplu pot descoperi sau simti pe pielea lor, in diferite grade ingrozite („Doamne, cu cine m-am casatorit?”). Intelectuali rafinati, capabili de gandire avansata sau fotbalisti agramati, castigand lejer intr-o luna salariul unui profesor universitar pe un an, acolo jos, deep down, suntem la fel deoarece milioanele de inaintasi au semanat intre ei. Daca un barbat pretinde ca nu este asa, ca a „evoluat” si a „transcens” aceste penibile limitari nu pot decat sa-i dau un dos de laba (voila!) peste mufa (inspirat de un film trucat in campania prezidentiala, trucat am zis, am vrut sa scriu tracasat) pentru a se trezi la realitate. Insa acest fel de a fi, simt nevoia obsesiva de a reveni cu gandul la unii cititori coplesiti de undele alfa si delta, nu este global si nici unic, poate si adesea este controlat, modificat, „sublimat”, asociat sau restructurat cultural (adica memetic).

Femeile au tendinta de a avea grija de copii, cauta siguranta si sunt inclinate sa se ofere sexual unor barbati puternici sau devotati.

Adica femeile sunt si ele niste oportuniste care te cauta la portofel, la statut social sau la potentialul pe care il ai de a obtine aceste lucruri, in cazul in care esti mai tanar? Intocmai! Si vor sa se simta in siguranta, fizica si emotionala, pentru a spori sanselor copiilor nascuti din intalnirea sexuala? Si pentru asta il testeaza pe barbat pana la ultima picatura de energie, cedand cu putin inainte ca respectivul sa se prabuseasca nervos? Exact! Si vor sa aiba grija de cineva, o floare, un pisoi, o alta femeie, un batran, dar mai ales un copil? (o persoana neajutorata, vulnerabila, dezavantajata) Iar asta inseamna ca un barbat nu mai este la fel de important? Da! Urat, urat, urat! Brute ticaloase si profitoare dezgustatoare, manipulative, se potrivesc unii cu altii, nu-i asa?

Insa despre cine crezi ca vorbesc? Asa suntem noi, in zonele arhaice ale mintilor noastre. Inca mai aspiri la culoarea roz si la povesti cu suflete curate, luninoase si pure? Probabil te-ai ratacit pe acest site si cel mai bine, inainte de a fi ireversibil contaminat, ar fi sa pleci. Exista numeroase alte site-uri inundate de iubire neconditionata si populate cu suflete alese, pe masura ta. Aici, dupa cum poti vedea, negrul are un loc pe care nu vreau sub nicio forma sa-l neg, alte culori sunt si ele posibile iar pana la alb drumul e lung si nici nu stiu daca poate fi parcurs de unul singur.

Cum au ajuns sa se consolideza aceste tendinte descrise mai sus? Nu te-ai fi putut gandi la o intrebare mai simpla.

Este vorba de sex!

ADN-ul isi doreste un singur lucru: sa se propage, sa se multiplice, sa se raspandeasca (citeste verbul „a dori” in cheia articolelor anterioare!) Acesta e unicul lui „obiectiv” si, la oameni, poate fi atins intr-un singur fel: prin intermediul relatiilor sexuale (pe care genele, in milioane de ani, au avut „grija” sa le faca foarte placute, deci dezirabile). Numai ca strategiile pentru a obtine sex, deci replicare a genelor (nu se inventase pilula contraceptiva) s-au diferentiat, cum era si firesc, in functie de caracteristicile celor doua sexe. Ai vrea sa stii mai multe despre asta? (mai ales ca, probabil, te priveste direct) In curand, promit! (Ceea ce fac acum, inspirat de context, se numeste, in psihologia sociala, „efectul de striptease”. Daca urmatorul articol ar fi pe bani, hmm, ce idee, probabilitatea de a-l cumpara, chiar neavand, in mod constient, nevoie de el, ar fi mai mare. Din fericire, nu aplic aceste oribile cunostinte de psihologie sociala, doar le dezvalui. Oare din ce fel de motive evolutioniste? Memetic and religiously-free sex, maybe?)

Construit de Sorin