de la Taub la Ramachandran, via cortexul somatosenzorial

Daca as fi scris acest articol ieri as fi putut incepe asa: se implinesc azi 29 de ani de la faimoasa sentinta de care a avut parte Edward Taub, de profesie psiholog curios si conducator al unui institut de cercetare (Institute for Behavioral Research, Silver Spring, Maryland). Convins ca ideile conventionale (la vremea aceea) din neurostiinte pot fi depasite, si nu in mod particular iubitor de animale,Taub a deaferentat 17 maimute (care au devenit astfel cunoscute ca „maimutele Silver Spring”), adica a sectionat nervii senzoriali de la brate/picioare si, astfel, animalele si-au pierdut orice capacitate de a simti in acele regiuni. De aici si pana la a-si roade propriile degete, mestecandu-le efectiv, nu a mai fost decat un pas (la data procesului unul din macaci isi mancase deja 8 degete, evident, fara sa simta nimic). Aceasta a fost si baza acuzatiilor la adresa lui Taub (cruzime fata de animale). Taub a fost amendat cu 3.000 de dolari si, din pacate, si-a pierdut bursa de cercetare si locul de munca. Pare periculos sa fii un om de stiinta nonconformist. Din fericire, doi ani mai tarziu, a fost exonerat de toate capetele de acuzare (judecatorii de la Curtea de Apel au inteles ce facea). Acele incidente, foarte mediatizate, au fost si rampa de lansare a miscarilor pentru drepturile animalelor.

Pentru a fi protejate, maimutele au fost transferate in San Antonio, Texas, apoi in campusul universitatii Tulane, New Orleans (cu mult inainte de intalnirea orasului cu inspaimantatoarea Katrina). Mishkin si Pons, plus Garraghty, de la Vanderbilt, au sesizat posibilitatea unui studiu ingenios (publicat mai intai in Proceedings of the National Academy of Sciences, 1988 si apoi, imbunatatit, in Science, 1991). Ei au distrus cortexul somatosenzorial primar (macacii erau pe moarte si nu i-a mai dat nimeni in judecata) responsabil pentru mana observand, cu surprindere, cum cortexul somatosenzorial secundar continua sa primeasca semnale. Intrebarea era: de unde?

Iata ce se intamplase: deoarece mana nu mai trimitea semnale, nervii fiind sectionati de „maleficul” Taub, neuronii din cortex responsabili pentru decodificarea acelor semnale specifice (care nu mai veneau) intrasera in somaj. Si ce crezi ca s-a intamplat? Au fost realocati? De catre Dumnezeul maimutelor? Nu, de creierul lor. Au inceput sa primeasca semnale de la laba piciorului (functionala inca). Pe cortexul somatosenzorial secundar, laba piciorului avea acum o arie de reprezentare de pana la 70-75% (in mod normal are 5-10%).

Dupa 10 ani de absenta ainputurilor senzoriale de la brate, creierele maimutelor se schimbasera. Singure! (nu le-a spus nimeni ce sa faca) Acum aratau altfel (procesul se numeste „recartografiere corticala” si este posibil gratie unei proprietati uluitoare a creierului, anume plasticitatea). Dar cei 3 au mai descoperit ceva, la un macac pe nume Billy (singura maimuta cu doua brate deaferentate, aflata pe moarte in 1989, cam pe vremea „evenimentelor” din decembrie de la noi): zona din cortexul somatosenzorial alocata genetic bratelor, aflata in „somaj”  de aproape un deceniu primea acum informatii de la fata. Cu alte cuvinte se transformase din „zona pentru maini” in „zona pentru fata”. Prelucra de zor semnale trimise de fata lui Billy. Este ca si cum, avand un aparat de radio capabil sa recepteze Radio Zu pe 89 FM, dupa ce respectivul post este inchis (nu ii doresc asta, e doar un exemplu) incepe sa „prinda” Romantic FM, desi acesta emite pe 101.9 FM. Uimitor, nu?

Mai mult decat uimitor si o astfel de informatie nu i-a putut scapa lui V.S. Ramachandran (mai cunoscut pentru aparitiile lui la TED Talks). El a inteles atunci ce anume ar putea explica fenomenul membrului-fantoma, una din „dovezile” indragite de misticii certati cu stiinta (in opinia lor, senzatiile de durere, gadilare sau presiune din membrele amputate arata clar-sic!- existenta unui dublu energetic, parte a unui corp energetic, supravietuitor, normal, al corpului fizic dupa ce ultimul devine oale si ulcele).

Phantoms in the Brain, cartea lui Ramachandran din 1998, nu e o lectura recomandabila pentru cei care vor sa-si conserve genul de iluzii mai-sus mentionat („noi mai avem un corp care supravietuieste mortii corpului fizic”). Este insa o lectura instructiva pentru cei interesati de realitate, oricare ar fi pretul. Ramachandran a desoperit la pacientii lui o reorganizare asemanatoare cu cea a chinuitelor maimute Silver Spring. Acestea nu puteau vorbi, pentru a spune ce simt cand sunt atinse in diferite locuri, spre deosebire de subiectii cunoscutului neurolog.

Gandeste-te ca ti s-a amputat unul din brate, in urma unui accident (sau, mai bine, ca celui mai mare dusman al tau i s-a intamplat asta) si ca eu te ating usor undeva pe obraz, intrebandu-te ce simti. Tu imi spui ca simti o atingere fina pe inelarul mainii amputate (ceea ce e imposibil, deoarece acel deget nu mai exista). De ce se intampla asta? Deoarece zona din cortexul somatenzorial responsabila pentru degete a fost realocata si acum sunt prelucrate acolo (in creier) semanale de la fata. Altfel spus, daca iti vine sa te scarpini pe bratul amputat si te atingi intr-o anume zona de pe fata, senzatia de mancarime dispare.

Asa de simplu? Da! Creierului nu-i plac neuronii care stau degeaba si, daca nu-i omoara (nu le mai trimite substante hranitoare-ce rost are sa tii in viata un lenes, stiu, suna inuman, sau prea in spiritul unei politici ultraliberale, dar chiar asa se intampla lucrurile in capul nostru) le da alte sarcini (cazul savantilor idioti, despre care voi scrie, poate, altadata). M-a impresionat descoperirea lui Ramachandran si, neavand ce face (nevoi de baza implinite) m-am gandit mai departe: oare cum ar fi daca un om, in mod constient, ar incerca o realocare similara, fara a recurge la amputari, evident, a unor capacitati mentale, recent aparute in evolutie si neexersate suficient? Asa ca am inceput sa testez experimental aceasta ipoteza, impreuna cu un grup de entuziasti carora le multumesc si pe aceasta cale. Nu ma intereseaza niciun premiu sau alt gen de recunoastere dar mor de curiozitate sa stiu daca e posibil sau nu. Imi asum paternitatea acestei idei si promit sa revin cu rezultate concrete, daca vor exista. Ceva adanc dinauntrul meu imi spune ca noi, oamenii, inca dispunem de posibilitati minunate de evolutie la nivel neuronal, nu in sensul ca ne vor creste capetele (imagineaza-ti ce suferinta cumplita pentru femei, la nastere) ci ca arii neuronale intinse, alocate evolutionist unor sarcini care nu mai sunt de actualitate, ar putea fi realocate si interconectate diferit, in mod constient. Si pentru ca am posibilitatea nu doar sa visez la aceste schimbari in timp ce stau in fotoliu ci chiar sa le initiez si sa le testez, deocamdata in absenta fMRI, adica intr-un mod mai empiric (desi mai bine decat deloc), mai stiind, de asemenea, ca ideile pot circula precum o stafeta, iata, am plecat in aceasta aventura, pe un al doilea Beagle, in directia Noilor Galapagos.

efectul de contrast

Se iau barbati aflati in relatii de cuplu satisfacatoare (si durabile). Li se spune ca participa la un experiment de apreciere a artei (iar la sfarsit li se spune adevarul,procedura numita debriefing). Sunt impartiti pe grupuri (da, multi barbati) si unora li se arata picturi abstracte iar altora li se arata femei „foarte bine proportionate, conform criteriilor artistice” (femei atragatoare, mai pe scurt, evaluate astfel si de alti barbati, care nu participa la experiment).

Revino la prima propozitie pentru ca vreau sa o traduc: nivelul de satisfactie al acestor barbati, in relatia de cuplu, a fost masurat pe mai multe dimensiuni (inclusiv gradul de atractivitate al partenerei) si a fost gasit satisfacator peste medie. Retine asta! Dupa ce experimentul, chipurile asociat cu perceptia artistica, s-a incheiat subiectii sunt invitati sa-si evalueze din nou relatia si, bineinteles, masura in care isi percep sotiile sau prietenele ca „atragatoare”.

La cei care s-au uitat la forme abstracte nu s-au inregistrat diferente. Cu alte cuvinte, daca privesti indelung triunghiuri sau octaedre nu se intampla nimic cu masura in care nevasta te starneste sexual. Poliedrele nu sunt periculoase pentru cuplu. Nici paralelipipedele (pitipoancele, poate!).

Insa, la cei expusi la femei pe care nu le vezi pe strada sau la coada la hypermarket („uite-o, frate, pe Angelina Giolli, a cumparat pampersi pentru ala micu cu ochii oblici”) s-a intamplat ceva cu gradul in care isi percepeau partenerele ca fiind atragatoare. Anume ce? A scazut!

Doar pentru ca s-au uitat la niste poze? Ihm! Adica nu au conversat cu femeile respective? Nope! Si nici nu le-au atins? Hai, gata cu fanteziile! Erau doar niste fotografii. Le-au privit tot asa cum ceilalti barbati s-au benoclat la piramide si linii frante deschise. Sau, poate, s-au uitat altfel?

Pentru conformitate: Contrast effects as a function of sex, dominance and physical attractiveness, 1994, Kenrick, Neuberg, Zierk and Krones.E suficient sa-l retii pe Kenrick. Douglas Kenrick. Profesor de psihologie la Arizona State University. Se pricepe la psihologie evolutionista. Are si blog. Ah, era sa uit: studiul de mai sus a fost facut si cu femei (tot asa, aflate in relatii durabile, satisfacute in relatia de cuplu, bla bla bla). Si cum au fost rezultatele? Stii ceva, ia mai cauta si tu! (asa procedez, uneori, cu studentii mei: le spun ceva  foarteinteresant insa doar pe jumatate si ii las pe ei sa scormoneasca pentru restul-o combinatie de efect de striptease, efect de inchidere cognitiva, efect Zeigarnick si sadism profesional)

Nu ti se pare ca, intr-un fel, suntem cu totii in studiul lui Kenrick? Cate femei frumoase vezi in reviste sau la televizor? Poate si pe Facebook? (hi hi!) Si ce efecte neconstientizate poate avea aceasta abundenta de forme si corpuri uimitoare (artificiale, bineinteles, in realitate nu sunt asa!) asupra relatiilor noastre de cuplu? Efecte minore, desigur (iar lumea este un loc minunat, plin cu oameni draguti si iubitori)

Daca esti femeie, esti in cautarea unui partener si citesti acest articol, ia in considerare sugestia mea: daca e posibil, evita sa te casatoresti cu un barbat a carui profesie presupune o expunere constanta la femei atragatoare (dar poti avea o aventura cu el, nu-i asa?). Sunt serios acum. Gandeste-te: el vede, probabil zilnic, femei tinere, sexy, pline de vitalitate, cu ten perfect, radiind sanatate si frumusete. Mecanismele lui arhaice te vor compara mereu si stii ceva? Nu vei castiga decat rareori (if ever) deoarece concurenta e foarte puternica.

Si daca te casatoresti, totusi, aminteste-ti, rogu-te, de efectul de contrast. E unul din biasurile mintii noastre (biasurile sunt, prin definitie, inconstiente-cu alte cuvinte, daca il vei intreba daca te compara cumva cu ultimul top model pe care l-a fotografiat, iti va spune, sincer, ca nici prin cap nu i-a trecut). Suntem doar niste oameni cu o istorie evolutionista uriasa, experimentata in mediul ancestral. Acolo s-au format creierele noastre. De acolo provin raspunsurile spontane, neurochimice. Vom evolua, bineinteles, dar nu intr-o generatie.

Pe de alta parte, daca citesti acest articol si esti un barbat divortat, ai putea intelege, desi poate parea socant, ce legatura exista intre incheierea mariajului tau si faptul ca lucrezi in entertainment sau in fashion. Eu sunt (am fost, acesta e un articol scris in 2010-n.m.) doar un biet profesoras, la o facultate cu multe femei, majoritatea tinere, multe dintre ele atragatoare. Nu am divortat niciodata. Dar nici nu m-am casatorit. Hmm, oare de ce?

 

credinta intr-o lume dreapta

Cunosti pe cineva care in toiul unui conflict marital sa ameninte ca „pleaca la mama” sau, dupa o separare (divort) chiar sa fi plecat? Eu stiu, si inca multe persoane. Cine este „mama”? Este locul familiar, spatiul in care exista mai multa siguranta (adesea chiar casa parinteasca) si predictibilitate, necesar pentru a contrabalansa angoasa si suferinta emotionala declansate de o relatie amanintatoare.

Suntem facuti pentru a cauta siguranta si nu rezistam mult timp in medii periculoase si incerte (nu stii ce se intampla in urmatoarele momente). Toti inaintasii nostri au cautat si au gasit siguranta, de aceea au si supravietuit si au transmis genele mai departe. Aceasta pretioasa siguranta nu trebuie sa fie neaparat reala. E suficient, pentru a scapa, macar temporar, de anxietate, sa crezi ca esti in siguranta. Cand esti copil, de exemplu, a-i vedea pe Mama sau Tata in apropierea ta, este securizant (ai vazut copilasii care incep sa exploreze mediul si, din cand in cand, isi intorc reflex capul spre parinti?). Problema  este ca atunci cand cresti mama si tata nu mai pot fi prin preajma (poate pentru ca au murit) in timp ce nevoia de securitate ramane. Nu ti se pare ca o solutie se impune imediat? Cum ar fi daca un parinte mai mare (o fiinta superioara, care „i-a facut” pe mama si pe tata) ar putea avea grija de tine, cu conditia sa nu o superi? Cred ca esti de acord cu mine, aceasta credinta, prin simplitatea ei, este practic irezistibila. Nu conteaza ca aceasta fiinta este invizibila pentru toata lumea si ca nu-ti vorbeste direct, zilnic, asa cum faceau parintii tai. Sa ne amintim nevoia ta: tu vrei sa te simti in siguranta si credinta intr-o fiinta omnipotenta si iubitoare (adica ii pasa de tine) este mijlocul psihologic prin care obtii aceasta siguranta. Mai pe scurt, tu nu ai nevoie sa stii ci sa crezi.

Nu as condamna pe nimeni pentru o astfel de nevoie, perfect naturala. Suntem fiinte configurate pentru a evita pericolul iar lumea reala, aceea in care ne miscam, este dincolo de orice indoiala periculoasa. Trebuie sa facem ceva pentru a ne simti in siguranta. De aici („sa facem”) incep intrebarile mele. Poate ca unele actiuni sunt mai potrivite decat altele pentru a ne atinge obiectivul (siguranta). Poate ca unele actiuni sunt mari consumatoare de energie iar altele sunt mai economicoase. Poate ca unele actiuni, pentru a fi mai tehnic, blocheaza circuitele neuronale (inchid portile neurale) pe cand altele, dimpotriva, le extind sau le amplifica, dezvoltand foarte mult mintea.

Insa cum putem sti asta? Cum putem distinge intre actiunile corecte si cele gresite (dar seducatoare pe termen scurt)? Mi se pare o forma de inteligenta sa verificam ipotezele (sau credintele) din spatele lor. Daca o proprietate de tipul gandirii a aparut undeva pe parcursul acestui proces evolutiv si ne poate asigura certe avantaje in lupta nu doar pentru existenta ci si pentru o viata mai buna mi se pare potrivit sa o folosim la intregul ei potential, ceea ce inseamna desigur, sa o antrenam (exact opusul activitatilor actuale, nu cele de pe hartie, din salile de clasa sau de seminar). Nu suntem obisnuiti sa ne folosim facultatile mentale la un nivel inalt si nu suntem convinsi ca, prin ele insele, dincolo de rezultatele obtinute, pot genera efecte recompensatoare. Dar putem incerca, nu-i asa?

Este mult mai comod, stiu, sa tragem concluzii inainte de a judeca faptele intr-un mod atent si sistematic. Unii numesc asta „intuitie” sau „experienta” fara sa realizeze ca, uneori, e doar judecata pripita sau, pe numele ei mai popular, prejudecata.Este foarte simplu sa avem cateva categorii, eventual putine, in care sa-i inghesuim pe oamenii pe care ii intalnim. E roman sau tigan? E alb sau e negru(afroamerican, ca si cum termenul ar schimba aversiunea sau dispretul din interior) A terminat la stat sau la particulara? Si, pentru prietenii mei clinicieni: este histrionica, anxioasa, schizotipala sau obsesiva?

Lumea devine brusc, mult mai simpla, nu-i asa? Ai nevoie doar de cateva borcanele (sau paturi, ar spune Procust) in care sa-i bagi pe oamenii pe care ii intalnesti, avand grija sa citesti etichetele. Economisesti incredibil de multa energie psihonervoasa (si glucoza adiacenta), aceea care s-ar consuma daca ai cantari atent faptele, daca ai accepta explicatii alternative, daca te-ai impotrivi biasului de confirmare si daca ai trage concluzii din premise adevarate, fiind capabil sa rationezi corect.

Cine are timp pentru asa ceva? Eu, unul, nu, dar realizez ca sunt situatii de viata in care este necesar sa-mi fac timp, mai ales daca e vorba de decizii care pe mine sau pe altii ne vor influenta multa vreme de acum incolo (in cat timp te-ai hotarat sa te casatoresti sau sa cumperi o casa de 200.000 de euro?) Gandirea sistematica (folosirea neocortexului), spuneam, consuma multa energie si ii inteleg foarte bine pe stramosii mei (comuni cu ai tai) care nu-si permiteau sa faca asta deoarece hrana era mereu o problema. Sistemele automate, reflexe, „intuitive”, le-am spune astazi, de orientare reprezentau alegerea logica si necesara in acele circumstante profund insecurizanta (pericole la tot pasul). Doar ca lucrurile s-au schimbat, acum exista hrana din belsug si ne putem reface mereu rezervele de adenozin trifosfat. E adevarat, nu suntem inclinati sa procedam astfel deoarece exista mereu calea mai usoara a modulelor ancestrale.

Gandirea stiintifica nu este ceva natural.

Presupune efort, exercitiu, asistare competenta, educatie de calitate, perseverenta, esecuri, inaintari si regresii (sau „scufundari” in lumea primitiva a emotiilor). Dar asa cum cineva nu ajunge pianist fara sa exerseze multe ore pe zi, asa cum cineva nu ajunge chirurg doar pentru ca are dexteritate, niciun om nu devine capabil de gandire critica si cognitii mature fara sa-si mobilizeze vointa si sa faca ceea ce nu-i vine, adica sa actioneze impotriva naturii lui arhaice. Cred ca aici ne despartim unii de altii, in sensul urmator: unii merg, preponderent, pe calea biologiei in timp ce altii imbratiseaza cultura, incercand sa o armonizeze cu biologia. In viziunea mea, a doua atitudine este mult mai interesanta, deoarece sprijina complexitatea, insa nu neg posibilitatea ca mediul sa-i selecteze, pe termen lung, pe primii (adica, peste un mileniu sau doua, Mozart sau Beethoven sa fie niste ilustri necunoscuti in raport cu o serie de copii minune sau alti adulti, asociati cu localitati exotice). Nu vom trai si nu vom vedea dar ne putem aduce contributia intr-un sens sau in altul.

Am inceput prin a scrie despre „mama”, familiaritate si pericol. Complexitatea lumii este un pericol si principalul mod in care ne aparam este simplificarea. Ne dorim explicatii simple, usor de inteles. Ce poate fi mai atragator decat o fiinta iesita din comun care are grija de noi daca nu o suparam prea tare (si care oricum ne iarta daca acceptam sa facem alte cateva lucruri simple, cum ar, de pilda, sa o flatam, recunoscandu-i puterea)? Si ce poate fi mai usor decat sa crezi ca exista si sa nu-ti verifici aceasta credinta? E ca si cum ai plasa cateva prajituri in fata unui copil si apoi ai iesi din camera, spunandu-i ca, daca nu se atinge de ele, cand revii ii aduci altele (nu e doar imaginatia mea, un psiholog sadic pe nume Walter Mischel chiar a facut asta cu copiii de la o gradinita din campusul Stanford-da, la ei, in campusuri sunt gradinite si asta inca din anii ’60. El a testat controlul impulsurilor cu ceea ce a devenit cunoscut drept „testul prajiturii”)

Avem nevoie de certitudini si simplitate.

De aceea credintele, fie ele religioase (in fiinte supreme) sau cvasi-religioase (in teorii personale) sunt asa de atragatoare. Ele raspund unor spaime profunde, atenuandu-le, cel putin temporar. Din acest punct de vedere argumentul ca „Dumnezeu exista altfel de ce ar mai crede asa de multi oameni, din toate timpurile?” mi se pare slab. Oamenii cred pentru ca au mostenit acelasi tip de minte.Avem aceiasi stramosi, indiferent daca traim acum la Amsterdam, printre droguri usoare sau la Kabul, alaturi de cei care le produc. Creierele noastre nu pot fi altfel decat creierele stramosilor nostri care au reusit sa supravietuiasca, transmitandu-si genele pana la noi. Pana acum mai putin de un secol originea vietii era un urias mister si aveam motive mai puternice sa credem intr-un Creator divin al ei. Dar astazi exista genetica si biologie evolutionista iar ignoranta nu mai este o scuza (dupa cum a inchide ochii in fata descoperirilor stiintifice, atunci cand nu sunt ingrozit, mi se pare un fenomen uimitor, pe care il savurez)

Mintea aceasta arhaica, extraordinar de puternica, ne indeamna sa credem ca traim intr-o lume dreapta, in care nu exista victime nevinovate. Voi scrie mai pe larg despre acest subiect, de o importanta coplesitoare, in opinia mea, pentru a ma opune tendintelor irationale, specifice inclusiv unor curente din psihoterapie, de a-i acuza pe cei care sufera folosind principiul simplist „sufera pentru ca merita sa sufere”. Sunt primul care sunt gata sa recunosc responsabilitatea individuala si felul inconstient in care oamenii se pun singuri in situatii neplacute sau catastrofale dar, pe de alta parte, mi se pare evident ca exista si intamplare, altfel spus ca cineva poate sa sufere, de pilda de o boala, fara a fi facut ceva ca sa o „merite”, adica pur si simplu din intamplare (am crezut candva in recompense si datorii Karmice, imi asum acest trecut si il vad asa cum cred ca a fost, o etapa din copilaria mea cognitiva si nestiintifica).

Zuckerman (1975, „Belief in a Just World”-Journal of Personality and Social Psychology) i-a intrebat pe studenti daca sunt de acord sa citeasca unui orb. Unii studenti au primit aceasta solicitare cand erau in sesiune iar altii in afara perioadei de examene. Cine crezi ca a acceptat semnificativ mai frecvent? Cei cu program mai liber, nu-i asa? Doar ei isi puteau permite sa „piarda” timpul cu o astfel de activitate. Ei bine, nu! Studentii aflati in sesiune au fost mai degraba de acord. Stii de ce? Deoarece credeau intr-o lume dreapta. Faptele bune atrag recompense. Bine faci bine gasesti. Cineva acolo sus vede totul si aranjeaza circumstantele, fiecare primind ceea ce merita.What a wonderful world…i see skies of blue and clouds of white!

Biasul de confirmare

Un psiholog britanic pe nume Peter Wason le-a aratat oamenilor o serie de trei numere, de genul 2-4-6, intrebandu-i despre regula din spatele acelui aranjament. Pentru a o ghici subiectii puteau genera propriile lor serii iar datoria cercetatorului era sa le raspunda prin”da” sau „nu”, dupa cum regula era respectata sau nu. Sunt aproape sigur ca prima serie la care te gandesti este de tipul 6-8-10 sau 1-3-5 iar daca eu as fi in locul experimentatorului, cunoscand regula, ti-as raspunde cu „da”. Cu toate acestea, regula nu este „din doi in doi, incepand cu orice numar”.

Inainte de a continua, merita sa afli ca acest studiu a fost facut in 1960 (Quarterly Journal of Experimental Psychology) si inca mai este citat, cinci decenii mai tarziu, in cursurile si cartile de psihologie sociala. De ce ? Deoarece demonstreaza intr-o maniera eleganta si foarte usor de inteles una din cele mai raspandite erori pe care le fac oamenii, de la muncitori necalificati si mici infractori pana la judecatori inamovibili si psihologi clinicieni, jurnalisti de top si evaluatori respectati pentru cunostintele si varsta lor. Este o tendinta adanc inradacinata in circuitele noastre neuronale de care nu putem scapa, deocamdata, dar o putem controla, fiind avizati. Iritanta aroganta de tipul „mie nu mi se poate intampla” sau „eu stiu mai bine” nu face, din pacte, decat sa amplifice probabilitatea aparitiei ei. Nu e prea usor sa recunosti ca te-ai inselat, mai ales daca ai ajuns, in timp, sa te identifici cu rolul de expert, intr-un domeniu oarecare si tocmai de aceea un astfel de gest mi se pare mai demn de admiratie. Si cum ceea ce este admirabil, cel putin in viata mea, este rar, nu prea am ocazia de a trai acest sentiment. Traiesc insa aproape zilnic experienta opusa, generata de eroarea despre care am ales sa scriu, botezata de psihologia sociala cu un nume frumos: biasul de confirmare.

Sa revenim la studiul lui Wason: majoritatea subiectilor lui au inventat tot felul de serii pe care le-au prezentat, asteptand confirmarea. Aveau o regula in minte, alegeau trei numere in baza ei si solicitau confirmarea. Extrem de putini au procedat invers: in loc sa creeze siruri care sa le confirme ipoteza sa se gandeasca la exemple incompatibile cu regula din capul lor. De ce majoritatea nu au procedat astfel? Deoarece mintea noastra nu este conceputa sa lucreze in acest fel. Nu ne este natural! Este o operatie mult prea abstracta pentru creierul nostru echipat pentru sarcini mai simple precum supravietuirea si imperecherea.

Acesta este biasul de confirmare. Suntem inclinati sa cautam si sa gasim dovezi care confirma credintele sau teoriile noastre despre lume. Suntem in mod spontan atenti la ceea ce se potriveste cu credintele noastre si nu la ceea ce pare a le pune sub semnul intrebarii. Crezi ca ma refer doar la o categorie de oameni needucati? Nicidecum, e valabil pentru noi toti, inclusiv pentru oamenii de stiinta (care sunt insa antrenati, adica depun eforturi deliberate, pentru a se proteja de aceasta eroare frecventa). Intr-un anum fel, in zone vaste din mintile noastre, suficient de intinse pentru a ne modifica semnificativ viata sau a influenta destinele altor oameni, pe care ii evaluam, in diferite circumstante, suntem cu totii naivi si copilarosi.

A functiona sub vraja biasului de confirmare inseamna a vedea ceea ce ai nevoie sa vezi pentru a te asigura ca ideile tale despre realitate sunt corecte. Inseamna a fi atent doar la dovezile care iti sprijina credintele si a ignora contradovezile. Iti voi da un exemplu simplu: sa presupunem ca ai inceput sa crezi ca partenerul tau te insala (nicio legatura cu articolelel mele despre psihologia evolutionista!). Incepi sa fii atenta la toate acele date apte sa-ti valideze ipoteza. Faptul ca nu-ti raspunde la telefon imediat, de exemplu, e un indiciu, nu? Nu intra pe mail de acasa si cand se duce la dus il inchide. Hmm, are ceva de ascuns? Stii ca iese la pranz cu una dintre colege si se simt bine impreuna. Crezi ca va trece mult pana cand vei incepe sa-i umbli in telefon in cautare de dovezi suplimentare? Si nu esti paranoica, atenti, paranoizii au scenarii mult mai elaborate si bani pentru detectivi particulari (cand nu realizeaza chiar ei „urmaririle”).

De ce nu procedezi invers? De ce nu tii cont de dovezile clare de fidelitate? De ce nu iei in consideratie dovezile de afectiune si comportamentele loiale? Deoarece mostenirea ta arhaica este mai puternica decat ratiunea ta, recent aparuta printre cutele neocortexului. Deoarece niciunul din inaintasii tai nu a procedat asa. Deoarece nici tu, nici eu, nici altii nu suntem buni ganditori si trebuie sa ne antrenam pentru a deveni astfel (iar mai intai trebuie sa ne avertizeze cineva, altfel persistam in greseala pana la sfarsitul vietii sau, in acest caz, al mariajului-ce partener care se stie onest nu va fi infuriat, tracasat si, de ce nu, scarbit, de aceste indoieli permanente, de continua ta neincredere, oricat de bine mascata-chiar crezi ca nu-si da seama ca i-ai citit sms-urile?)

Care era regula din studiul lui Wason? Una foarte simpla: asaza numerele in ordine crescatoare! Cati au descoperit-o? Putini, deoarece multora nu le-a dat prin cap sa creeze o serie de numere descrescatoare la care experimentatorul sa raspunda „nu”. Altfel spus, in loc sa caute un exemplu prin care sa-si infirme ipoteza au incercat pana la epuizare sa-si confirme credintele. Nu avem motive sa fim surprinsi, daca intelegem istoria dezvoltarii mintii. Chiar si oamenii de stiinta, identificati cu teoriile lor (ironia suprema:in timp ce sustin ca nu este asa!) sunt inclinati sa caute dovezi in sprijinul lor (evident ca le gasesc, doar nu sunt prosti). Insa cautarea adevarului este o sarcina un pic mai complicata pentru mintile noastre si tendintele lor spontane. Oamenii preocupati mai mult de adevar si mai putin de satisfactiile lor egoiste procedeaza intr-un mod mai echilibrat: cauta dovezi in sprijinul teoriilor si dovezi care sa le infirme. Cuvantul cel mai important in fraza anterioara este „si”.

Acest „si” asigura echilibrul. Am intalnit foarte putini oameni care sa procedeze astfel (eu sigur nu sunt unul dintre ei, desi ma straduiesc) si cred ca inteleg si de ce: asa functioneaza, deocamdata, mintile noastre. Nu suntem obisnuiti sa cautam alternative care ne sunt defavorabile. Ne este dificil sa ne imaginam situatii in care credintele noastre sa se dovedeasca nu corecte ci gresite. Ar putea fi ceva mai nenatural?

Cu toate acestea, cei care sunt gata sa-si sacrifice credintele de dragul adevarului (desi adevarul, cel putin in stiinta, nu e niciodata atins) sau, altfel spus, nu vor sa traiasca in iluzie tarandu-i si pe altii dupa ei (voi povesti curand incredibila istorie a doctorului Semmelweiss, exemplara pentru felul in care iluziile cognitive pot ucide oameni si bloca destine) accepta ceea ce Karl Popper a numit falsificarea, adica isi construiesc astfel ipotezele incat acestea sa poata fi testate si respinse. Prin respingerea unei credinte, oricat de atasat ai fi de ea, oricata energie si speranta ai fi investit in ea, nu intri in posesia adevarului  dar stii cu siguranta ce credinte sunt gresite.

Daca tu crezi ca  ai cancer si analizele nu identifica o tumoare, de aici nu rezulta ca nu ai. Poate analizele nu sunt complete, sau nu sunt cele mai bune sau cancerul se afla intr-o stare latenta. Daca tu nu ai vazut nicio lebada neagra, deoarece nu calatoresti prin Australia, nu inseamna ca toate lebedele sunt albe. De adevar ne putem apropia dar tot ce gasim este provizoriu. Afirmatiile gresite, in schimb, ies din zona de incertitudine. Daca ai vazut 10.000 de lebede albe si o singura lebada neagra, afirmatia „toate lebedele sunt albe” este gresita cu certitudine. Insa pentru a ajunge aici trebuie sa fii dispus sa cauti si sa vezi lebede negre. Stiu, este dureros pentru orgoliul fiecaruia dintre noi, mai ales daca credinta respectiva ne defineste, adica a devenit o parte a identitatii noastre (sunt mereu impresionat de curajul intelectual si moral al celor care se muta in spatiul intelegerii rationale, dupa numerosi ani inchinati unei religii sau unui cult oarecare). Probabil e nevoie de o remarcabila capacitate de a suporta angoasa consecutiva renuntarii la o iluzie draga, sustinuta doar prin dorinta si biasuri de confirmare. Probabil ca asta inseamna maturitate cognitiva si poate aceasta este directia in care putem evolua, pentru a fi mai adaptati la realitate si a depasi obiectivele arhaice ale conservarii si reproducerii. Doar ca presupune constientizare si efort, intelegere a mecanismelor mentale si disponibilitatea de a da drumul credintelor, adica de a muri putin.

Ii inteleg foarte bine pe oamenii care nu fac asta si ma iert pe mine insumi, cand ma surprind in plin bias de confirmare. Insa nu vreau sa raman aici, deoarece siguranta si confortul unei iluzii, de la o vreme, nu mai rivalizeaza cu placerea de a intra in necunoscut si riscul de a afla ca am gresit dar cel putin imi dau seama de asta. Imi vine greu sa ma apropii de oameni care nu vor sa stie sau, si mai grav, sunt convinsi ca stiu fiind mandri prizonieri ai biasului de confirmare.

Un taximetrist bucurestean, daca vrea, te poate duce la destinatie pe un traseu care te va costa dublu, fara sa-ti dai seama. Tot asa, daca tu cauti dovezi in sprijinul unei teorii personale, aproape sigur vei gasi. Cand esti indragostita vezi doar calitatile celuilalt si reactionezi agresiv daca cineva este atat de neinspirat (sau gelos) incat sa-ti arate contrariul. Esti in plin bias de confirmare! Daca ai inceput sa crezi ca partenera ta te insala cea mai firava schimbare de voce, cand o auzi vorbind la telefon cu „acela” este deja un semn. Ducand situatia la extrem, pentru un paranoic, indiferent ce faci, aceea este o dovada iar daca nu faci nimic si aceasta te incrimineaza, in scenariul lui patologic.

Cred ca e bine sa avem pe langa noi (inainte de a construi in interior) pe cineva capabil sa opereze cu explicatii alternative, suficient de detasat pentru a observa contradovezi si caruia sa-i pese de noi, pentru a ne opri din inaintarea orbeasca spre prapastie. Nu e cel mai lejer rol dar tocmai de aceea imi pare plin de compasiune. La schimb, daca mai avem energie si nervi, ii putem oferi un serviciu similar (sau altuia, in functie de gusturi). Oamenii de stiinta au descoperit acest mecanism (asa procedeaza revistele prestigioase, inainte de a publica un articol). Mi se pare o metoda mult prea buna pentru a o lasa pe un teritoriu atat de putin vizitat. O putem introduce in vietile noastre, asemenea periajului dentar, care nici el nu este natural, sau exercitiului fizic despre care mai mult se vorbeste decat e practicat.Ar putea fi un semn de cultura avansata si de integrare mai buna a sistemului automat, arhaic, dominant emotional si intuitiv cu stratul mai nou, reflexiv?  Ne-ar putea proteja aceasta atitudine constienta de pericolele judecatilor pripite, generalizarilor, stereotipizarii, gandirii dihotomice adica, intr-un cuvand, de irationalitate? Sper din tot sufletul ca da. Nu am gasit nici un motiv pentru care sa investesc irationalitatea cu puterea de a ne face vietile mai usoare, mai bogate si mai frumoase. Poate pentru ca le vad prea bine pe celelalte?