Arhive pentru decembrie, 2011

La pranz: 120 de grame piure de legume diluat cu lapte si, ca desert, la alegere, compot de fructe sau fruct copt zdrobit. Meniul unui bebelus de 4 luni. Simti deja un fior de placere?  (well, you’re hooked!) Sa schimbam registrul: 600.000 de copii (nu neaparat bebelusi) in fiecare an. Ce-i cu ei, nu au suficient dovlecel sau spanac la dispozitie? Unii nu au, intr-adevar (frigiderul tau este plin dupa ultima expeditie la Carrefour?), insa nu la asta vreau sa ma refer.

600 000 de copii mor anual din cauza unui anumit virus.

Se numeste rotavirus si genereaza gastroenterita virala (a nu se confunda cu gastroenterita care dispare in 3 zile). Copiii mor. Mamele lor se roaga la zeii locali (in functie de religie, asta vreau sa spun) insa zeii nu intervin. Poate pentru ca sunt surzi? (zei cu handicap auditiv, ti-ar fi trecut prin cap?) Sau sunt nepasatori? Sau sunt cruzi? Sau, ipoteze mea favorita, nu exista? Cert este ca zeii nu fac nimic dar oamenii au unele idei (probabil pentru ca nu-si irosesc energia in dialoguri fanteziste)

Un astfel de om este Paul Offit. El a lucrat 25 de ani pentru a pune la punct un vaccin sigur impotriva rotavirusului. A reusit! (l-au ajutat Fred Clark si Stanley Plotkin-Iisus din Nazareth nu este mentionat) U.S. Food and Drug Administration a aprobat, in 2006, includerea vaccinului in programul recomandat pentru americani. RotaTeq salveaza, in fiecare zi, sute de vieti.

Iti vine sa crezi ca Offit primeste scrisori de amenintare si este numit „terorist”? Da, asa se intampla, insa nu pentru minunata lui realizare medicala. Ci pentru altceva: in 2008 a publicat si el, acolo, o carte, la Columbia University Press (Autism’s False Prophets:Bad Science, Risky Medicine and a Search for a Cure)

Ce l-o fi apucat? Hai sa-ti povestesc (daca ai o cunostinta cu un copil autist ii poti trimite un link): intre 1993 si 2003 statisticile americane au revelat o crestere cu 653% a ratelor de autism din intreaga tara. In statul Wisconsin procentul iti taie respiratia: 15.117% (Rust, 2006, Autism Epidemic Doubted). Exact: epidemie de autism!

Inainte de anii ’90, prevalenta autismului  infantil era in jur de 1 la 2500 de copii (autismul este diagnosticat in jurul varstei de 2 ani). Acum estimarile sunt in zona lui 1 din 150! (esti cumva la maternitate si poti numara 150 de bebelusi? Unul sigur va fi autist, daca e sa credem aceste cifre) Cum e posibil asa ceva? Se intampla ceva extrem de grav in America? (nu doar acolo, evident) Zeul ne trimite unul din avertismentele lui nevrotice?

Oamenii aveau nevoie de explicatii (in primul rand parintii acestor copii). Si o astfel de explicatie s-a conturat, dupa aparitia unui studiu in prestigioasa revista Lancet (Wakefield, 1998, Ileal lymphoid nodular hyperplasia, non-specific colitis, and regressive development disorder in children). Studiul parea sa demonstreze o legatura intre autism si vaccinurile de imunizare (tocmai ti-ai vaccinat copilul impotriva rujeolei? Fii atenta, e posibil sa devina autist!) Vaccinurile contineau tiomersal. Unul din constituentii acestui conservant este mercurul, despre care sa stie ca produce, in anumite doze, tulburari neurologice. Presa a popularizat imediat acest articol iar parintii au avut sentimentul ca, in sfarist, inteleg de ce li s-au imbolnavit copiii.

Think about it: copilul tau are in jur de 2 ani si trebuie sa-i faci ROR-ul (rujeola, oreion, rubeola, pentru vizitatorii mai tineri). Esti un parinte responsabil, faci asta si constati, ulterior, la un control de rutina, ca fiinta la care tii probabil cel mai mult primeste un diagnostic dramatic (multi autisti nu pot stabili relatii afective cu ceilalti) Este imposibil sa nu faci legatura intre cele 2 evenimente. Si care este urmatorul pas? Militezi pentru eliminarea tiomersalului. Poate chiar iti sfatuiesti prietenii sa nu-si mai vaccineze copiii (in foarte civilizata Anglie, ratele de vaccinare au scazut de la 92% la 73%, conform unui studiu din 2008 aparut in Pediatrics-rezultatul? O epidemie brusca de rujeola)

Obama, aflat in campanie prezidentiala, nu putea ramane indiferent: „Unii oameni, inclusiv eu, suspecteaza o legatura intre autism si vaccinuri”. Ei, daca ti-ai facut o idee despre emotia publica din jurul cauzelor autismului, imagineaza-ti cum e sa vina cineva (Offit e.g.), sa spuna ca avem de-a face cu un caz tipic de corelatie iluzorie (studiul lui Wakefield a fost realizat doar pe 12 copii si nu a fost replicat!) si sa prezica o epidemie de rujeola (profetie implinita, imediat)!

Tu nu i-ai trimite un mail furios? Poate chiar l-ai ameninta cu moartea, privindu-ti copilul captiv miscarilor stereotipe si repetitive (tipice pentru autism) si gandindu-te la milioane de alti copii care ar putea ajunge asa daca se vaccineaza?

Totusi, studiile aratau ca desi rata vaccinarilor era constanta sau chiar scadea, rata autismului continua sa creasca. Ce rezulta de aici, folosind o doza nepericuloasa de logica? Guvernul danez a mers pana acolo incat a interzis vaccinurile care contineau tiomersal. Ce crezi ca s-a intamplat cu rata autismului? A scazut, nu-i asa? Nu, a crescut in continuare! Offit a avut dreptate si sute de mii de oameni s-au inselat: nu exista nicio dovada puternica pentru o legatura intre vaccinuri si autism! Daca exista un efect al vaccinurilor, acesta este extraordinar de mic, practic indetectabil.

Corelatii iluzorii. Sunt peste tot!

Cineva trebuie sa ne invete sa ne protejam de ele. Dar cine naiba sa faca asta? Cand mizele sunt mari (sanatatea copiilor) se poate ajunge destul de departe: daca ai fi Offit, dupa ce ti-ai dedicat viata salvarii vietilor prichindeilor, nu ar fi prea placut sa primesti un telefon in care ti se spune ca baietelul tau urmeaza sa fie calcat cu masina (si asta, eventual, saptamanal).

Cu toate acestea, numarul enorm de cazuri de autism, in comparatie cu anii anteriori lui 1990, este o realitate. Sa tragem concluzia ca este vorba, intr-adevar, de o epidemie? Ne pedepseste Dumnezeu pentru stilul de viata decadent?  Ingerul Gabriel, luptandu-se cu o imaginatie specifica galinaceelor, ne atrage atentia asupra lacomiei (corporatiste) si egocentrismului? Autismul nu apare, oricat de anti-dogmatici am fi, din senin (si nici macar de la nivel cuantic).

Si atunci, care sunt cauzele acestei explozii? De ce auzim tot mai des de copii autisti? Exista raspunsuri rationale, fireste. Nu le dau eu, aici, dar te poti documenta:

Gernsbacher, 2005, Three reasons not to believe in an autism epidemic, articol aparut in Current Directions in Psychological Science, 14, 55-58

Pe un alt site am scris, candva, un articol despre telepatie si ceea ce ar putea fi o interpretare nesuferita sau chiar ostila. Cu toate acestea, rationala. Tu esti o persoana rationala? De exemplu, maine dimineata, plecand spre multinationala care iti mananca zilele (si noptile, uneori), ai fi de acord sa astepti autobuzul care merge in directia opusa? Si nu pentru ca vrei sa nu ajungi ci, dimpotriva, pentru ca vrei sa fii punctual(a). Da, asta ar fi o actiune irationala. Stiu ca nu te vei comporta astfel. Prin urmare, exista sanse mari sa intelegi articolul urmator:

Imi doresc foarte tare sa existe telepatie, adica un tip de comunicare nemediata de hartie,fire sau unde electromagnetice. Multi ani am crezut ca exista iar acum am dubii serioase. Fiind, insa, o natura optimista, inca mai cred ca este posibil, mai ales atunci cand uit de matematica si de calculul probabilitatilor.

Ma indrept spre telefon sa o sun pe prietena mea X si, uimitor, exact in acel moment sunt sunat de ea (si nu sunt indragostit de ea, altfel aceste cazuri ar fi, nu-i asa, mult mai dese). Cine s-ar putea indoi, in aceasta situatie, de comunicarea telepatica dintre noi? Ei bine, acela sunt eu (ea nu, fiind o persoana, cum sa zic frumos, mult mai intuitiva).

Nu ti se intampla si tie? (cu prietenii si rudele, vreau sa spun, probabil cu dusmanii nu porti conversatii periodice via smartphone) Nu e aceasta o dovada a existentei unui nivel subtil de comunicare? Nu este, imi pare rau (desi as vrea sa fie). Poti verifica usor:

Gandeste-te la toate situatiile in care te-ai apropiat de telefon pentru a suna pe cineva (nu doar pe X) si acel cineva nu te-a sunat exact in acelasi timp. Nu cumva sunt mai multe? Poate chiar…foarte multe? Si atunci, daca la un numar asa de mare de evenimente se intampla uneori si situatiile de mai sus nu putem spune ca ne-am putea astepta la ele? Cu alte cuvinte, daca iti extinzi atentia la multimea evenimentelor („a intentiona sa suni pe cineva”) si nu te limitezi la un caz izolat, ai putea remarca transformarea miraculoasa a comunicarii misterioase (la nivel cuantic, desigur) intr-un caz simplu (si plictisitor) de coincidenta statistica.

Suntem pacaliti de propriile inclinatii mentale. Vreau sa spun ca avem tendinta puternica de a uita non-evenimentele (ceea ce nu s-a intamplat: m-am apropiat de telefon pentru a-l suna pe Y si Y nu m-a sunat in acelasi timp) si de a ne aminti cazurile favorabile. Se numeste perceptie selectiva si suntem cu totii sub influenta ei (dar nu stim, majoritatea dintre noi, ca exista, adica nu suntem constienti de ea). Rezultatul: incepem sa traim intr-o realitate personala, in care lucrurile nu sunt asa cum sunt ci asa cum credem, ne place sau ne asteptam sa fie.

Inca nu ma crezi? (de fapt, nu pe mine ci calculul probabilistic) Iti propun un experiment: gandeste-te intens, cat de mult vrei (si 10 ore, daca ai timp) la o persoana cu care nu ai vorbit pana acum la telefon, apoi ridica-te de pe scaun (din pozitia de meditatie) si indreapta-te spre telefon. Repeta acest exercitiu de cate ori vrei. Iar in clipa in care persoana respectiva te suna, inainte de a-i forma numarul, da-mi si mie de stire. Poti fi sigur ca, exact in acea clipa, ma gandeam la tine.  Cu admiratie.

Esti femeie? Sigur vorbesti mai mult decat mine! Tu folosesti 20.000 de cuvinte pe zi, eu folosesc doar 7.000 (e posibil sa vorbesc mult „in capul meu” insa nimeni nu poate numara asta). Toata lumea stie ca femeile vorbesc mai mult decat barbatii (chiar si animalele de companie stiu asta). Cifrele de mai sus au fost popularizate de o neuropsihiatra pe nume Louann Brizendine, autoarea unei carti (The Female Brain, 2006, Morgan Road Broadway Books), aflata chiar acum in zona piciorului meu stang (precizare pentru amatorii de simbolisme arhetipalo-jungian-excentrice)

Insa doamna absolventa a Yale School of Medicine si profesor la University of California, San Francisco nu preciza sursa acestor cifre. A fost nevoie de investigatia jurnalistului Martin Liberman de la Boston Globe pentru a se afla ca aceste date uimitoare (un raport aproape de 3:1) fusesera imprumutate dintr-o carte de self-help si nu dintr-un studiu stiintific. Eh, ce mai conteaza cand toata lumea stie ca asa este realitatea! (femeile vorbesc mult, mult mai mult, innebunitor de mult in raport cu barbatii)

Si daca nu e asa? Daca acesta e inca unul din miturile in care credem, cu naivitate? Nu voi intra, aici si acum, intr-o discutie mai elaborata despre coeficientul global d-Cohen, de care nu au auzit nici absolventii de psihologie cu 10 la licenta. Vreau doar sa-ti povestesc ce a facut un psiholog de la University of Arizona, ajutat de cativa colegi si, probabil, o serie de studenti de la studiile de master. Da, a ascultat conversatiile zilnice a 400 de studenti, asta a facut nenorocitul de securist. Studentii erau echipati cu device-uri care se activau la fiecare 12 minute si jumatate si inregistrau 30 de secunde din convorbire (pentru cine se intampla sa comunice exact atunci). Ah, am uitat sa precizez ca studentii au fost de acord sa le fie incalcata intimitatea in acest fel (spre bine stiintei si, mai ales, al relatiilor de cuplu)

Rezultatele sunt cumplite! Poate ar fi mai bine sa nu le afli, ce zici? Citind acest blog nu risti cumva sa ti se darame toate credintele intuitive si teoriile personale, neverificate? (si sa incepi o viata-in planul ideilor-noua) Curiosity killed the cat, maybe?

Femeile si barbatii, in medie, folosesc 16.000 de cuvinte pe zi.

Adica femeile nu vorbesc mai mult decat barbatii? Se pare ca nu, cel putin conform acestui studiu. Brizendine, care intre timp (2010) a publicat si The Male Brain (cu un paperback de doar 9 USD in 2011), a renuntat la cifrele din prima editie in editiile ulterioare ale cartii. Gandim la fel? Nicidecum! Vorbim la fel? Nu, nici asta! Insa e posibil sa vorbim la fel de mult. In ultimele minute, mai mult eu. Dar stiu ca vei recupera, daca nu cumva ai citit acest articol in timp ce vorbeai cu doua prietene, simultan, despre partenerii vostri introvertiti si necomunicativi.

Mehl, Matthias  et al.,2007, Are women really more talkative than men?,Science, 317, 82

Oarecum impotriva asteptarilor mele, dar cu multa bucurie, am realizat, prin intermediul Google Analytics si Facebook, un fel de combinatie excentrica de instrumente cantitative si calitative, interesul si, in cateva cazuri, aprecierea de care a beneficiat articolul despre testele proiective. Cum nicio nenorocire nu vine singura, m-am gandit sa revin asupra acestui subiect, astfel incat cei care folosesc teste proiective, si mai ales cei care sunt supusi lor, sa aiba o intelegere superioara a ceea ce fac respectiv li se face.

Pentru asta vreau sa-ti fac cunostinta cu Anne Anastasi, din pacate moarta inca de acum 10 ani (regret intarzierea!). A fost o autoritate in materie de testare psihologica, a scris un manual devenit clasic (este acum la a saptea editie, 500 RON, hardcover) si a primit National Medal of Science (acordata, prin intermediul unei legi votate de Congresul SUA inca din 1955, persoanelor cu contributii importante la progresul cunoasterii).

Iata ce scria, in faimosul ei Psychological Testing, inca din 1988 (editia a sasea): „The accumulation of published studies that have failed to demonstrate any validity for such projective techniques as the Rorschach and the D-A-P (Draw A Person Test) is truly impressive. Yet after five decades of negative results, the status of projective techniques remains substantially unchanged”.

Mi-ar fi placut, acum 10 ani, sa vina cineva si sa-mi spuna lucrurile acestea. Nu l-as fi crezut imediat insa sigur mi-ar fi dat de gandit. In cazul ai devenit capabil(a) de gandire critica, sper sa te scutesc de o irosire similara de resurse, timp si imaginatie.

Dincolo de relatia pe care psihologii clinicieni sau psihoterapeutii incep sa o stabileasca, gradat, cu clientii lor, si de cateva ipoteze pe care le pot avansa, ipoteze care pot fi, desigur, gresite, testele proiective nu au nicio valoare. Daca esti un student curajos ii poti cere profesorului tau sa-ti indice articolele stiintifice care sustin, cu dovezi, fidelitatea si validitatea testelor proiective. Nu trebuie sa ma crezi pe mine pe cuvant. Testeaza singur! Eu pot doar sa te informez ca exista dovezi coplesitoare in favoarea absentei fidelitatii si validitatii.

Daca iti plac experimentele cu oameni (era sa spun „pe” oameni) poti arata, la intervale de timp diferite, un acelasi test proiectiv (un arbore, de exemplu) aceluiasi specialist. Vrei sa te amuzi? Mergi cu desenul arborelui maine, apoi peste sase luni, apoi peste un an, apoi peste doi ani (evident, fara sa-i spui ca e facut de aceeasi persoana-stiu, e manipulare ordinara, dar merita distractia!). Observa daca, de-a lungul timpului, interpretarea aceluiasi test ramane constanta sau se schimba, uneori radical, in functie si de dispozitia specialistului si ce i s-a mai intamplat intre timp. Ah, te rog, la sfarsitul perioadei de testare (cei doi ani), nu mentiona numele meu, deoarece nu vreau sa fiu executat, pe o alee intunecoasa, de o huiduma din Ucraina cu scor inalt pe scala Szondi a sadismului.

Si daca vrei sa zambesti , tragic, fireste, si mai mult, sau mai sofisticat, mergi cu acelasi test, simultan, la mai multi specialisti. Eventual, inregistreaza-i! Pentru o petrecere de sambata seara, ascultarea interpretarilor ar putea fi un moment de varf. Iar daca spiritul tau stiintific nu-ti da pace, poti lua o aceeasi astrograma, cautandu-i pe cei mai buni astrologi si solicitandu-le o interpretare atenta. Dupa aceea poti compara diferentele de interpretare dintre psihologii amorezati de testele proiective cu diferentele de interpretare dintre astrologii indragostiti de o disciplina dubioasa, in care si eu, cu sinele meu copilaros, am crezut.

In realitate nu e nimic amuzant si ma trec fiorii cand ma gandesc, in termeni statistici, cati specialisti isi bazeaza judecatile clinice pe rezultatele testelor proiective si ii eticheteaza pe oameni pe fara niciun temei riguros. Cu alte cuvinte, incerc sa-mi reprezint modul iresponsabil in care credintele intime si fanteziile unor psihologi trec drept cunoastere si simt sarpele Kundalini (o alta aberatie, insa din alt perimetru) pe sira spinarii.

Pe de alta parte, nu e nimic neobisnuit in aceste cifre. Tot asa milioane de copii sunt convinsi ca exista Mos Craciun iar miliarde de adulti sunt convinsi ca exista Tatal lui Mos Craciun (in diferite versiuni geografice). De ce sa ne miram asa de tare? Nu ar putea si psihologii sa aiba propriile lor betisoare (vezi Yi King), tablite Ouija, anse cu raportor (vezi radiestezia-la 23 de ani, o tanara care ma iubea oarecum fara speranta, radiestezista in formare, mi-a gasit o aura pe care a incadrat-o la anomalii, deoarece era mai mare decat tot esantionul ei de masuratori ), cristale sau, pentru a fi mai practici, cesti de cafea? In fond, de ce sa ne despartim atat de usor de Evul Mediu? De ce sa gandim lent, atent, metodic, adica sa folosim ceea ce laureatul Nobel pe care vreau sa-l fac mai cunoascut in Romania, anume Daniel Kahneman, numeste Sistemul 2?

Deoarece nu putem evolua altfel!

Nu putem intelege mai bine niciun aspect al realitatii daca ne urmam judecatile intuitive si refuzam sa acceptam dovezile contrare. Orice manual de psihologie serios (ma refer acum doar la cele agreate in universitatile americane de elita) afirma despre testele proiective ca au fidelitate si validitate modeste si sunt foarte slabe in capacitatea lor de a prezice comportamentul. De ce sa fim asemenea strutilor si sa ne introducem cutiile craniene in pamant cand suntem confruntati cu aceste informatii? Doar pentru ca nu cutezam sa chestionam autoritatile care sustin contrariul? Pentru ca ni se pare imposibil ca asa de multi oameni sa se autoinsele? Pentru ca am fost invatati sa luam de bun tot ce vine de la o sursa investita cu cunoastere?

Priveste cu scepticism acest articol. Poate ca eu gresesc si testele proiective sunt cu adevarat valoroase. Poate ca ipoteza proiectiva, pe care se bazeaza toate testele proiective, a fost confirmata in mod repetat, nu doar de cei care cred in testele proiective ci si de cei care nu cred in ele (tot asa cum cei care nu cred in gravitatie pot verifica ce se intampla cu paharele de cristal daruite de socri daca sunt lasate sa cada liber de la etaj).

Conform ipotezei proiective, cand au de interpretat o situatie ambigua (un set de stimuli neclari), oamenii proiecteaza in mod inevitabil aspecte din personalitatea lor (adesea ganduri si sentimente inconstiente). Dar hai sa ne intrebam: intotdeauna fac asta? Si daca nu fac intotdeauna asta, cum stii sa separi momentele in care o fac de momentele in care nu o fac? Mai mult decat atat, gandurile si emotiile proiectate, trasaturile sau tendintele, sunt esentiale sau periferice, sunt importante sau nerelevante? Si cum stii cand sunt semnificative respectiv irelevante?

Pe urmele lui James Randi, ofer 10.000 de euro celui care pune la punct (1) o metodologie de a separa variabilele mentionate mai sus si reuseste (2) sa determine in ce masura rezultatele la testele proiective sunt influentate de dispozitia de moment, de numarul de ore de somn din noaptea precedenta, de anxietatea asociata cu examinarea, de bogatia vocabularului, de cate glucide a consumat pana la ora testului, de medicamentele luate in ultimele zile, de traficul din oras, de starea vremii din ziua respectiva, ca sa nu mai zic de  ultima partida de sex, ratata sau reusita.

La fel de bine as putea pune banii intr-o banca elvetiana. Ceea ce am reusit sa inteleg despre psihologie, pana in acest moment, imi acopera toate riscurile. Pe masura ce psihologia va fi asumata, de catre absolventii facultatilor de profil, tot mai mult ca o stiinta si tot mai putin ca o magie hermeneutica pentru naivi si persoane sugestibile, diagnosticul proiectiv isi va consuma ultimele rezerve de oxigen si va intra, probabil, pe un metabolism alternativ, pe baza de dioxid de carbon. Ceea ce nu este un lucru asa de rau, planeta noastra avand nevoie de verde. Ups, am spus verde? Suna-l repede pe Luscher! Dar ai grija sa fie intr-o dispozitie indigo!

Daca se intampla sa ai acces usor la copii (fiind parinte, educator sau avand prieteni cu copii) si vrei sa ai o converasatie interesanta, sau macar amuzanta, ii poti intreba ce animale le plac in mod deosebit si apoi, indiferent de raspuns (mai putin „dinozauri”), ii poti intreba cum au aparut animalele respective. De exemplu, daca e vorba de un caine super-simpatic (sau o mata, sau un cal, sau un hamster, nu conteaza, animal sa fie), intrebarea se refera la aparitia cainelui pe Pamant. Punem pariu ca nu vei primi un raspuns evolutionist? De fapt, din 10 americani adulti alesi la intamplare, cel putin patru iti vor spune despre respectiva rasa de caine (sau de pisica, sau de soarece etc.) ca asa a existat de la bun inceput! (poti fi mandra, din acest punct de vedere, copilasul tau de 5 ani are sanse excelente de a se adapta in US).

Crezi ca urmeaza un articol de psihologie evolutionista? Mai ai un pic de rabdare. Trebuie sa stiu cu cine am de-a face asa ca, acum, te intreb eu pe tine: Cum a stiut „evolutia” sa opreasca gatul girafelor exact la lungimea potrivita? Sau, cu alte cuvinte, de ce girafele din zilele noastre nu au un gat la fel de lung ca Empire State Building? (well, i’m not exactly serious with you, I know you can give a flashlight answer; but what about the next question: who created creationism?)

In acest articol afirm despre inteligenta ca este cea mai avansata adaptare aparuta in lumea animala (scuze, pentru mine si aproximativ toti biologii de pe planeta oamenii sunt tot animale, mai specific, mamifere) si ca, la pachet cu aparitia si dezvoltarea ei, a mai venit ceva, ceva extraordinar de puternic si, fara nicio indoiala, universal (prezent in toate culturile). Acest ceva are certe functii adaptative, in sensul ca ne ajuta sa acceptam realitatea si sa functionam, relativ normal, in ea. In vremurile noastre, incepe sa se intrevada posibilitatea de a functiona si fara acest „ceva”, nu la nivel de indivizi, pentru ca asta a fost mereu posibil, ci la nivel de comunitati intregi si chiar natiuni. Insa nu e deloc sigur daca „evolutia” va retine aceasta noua adaptare si marturisesc, plin de speranta, ca as vrea sa renasc peste 500.000 de ani pentru a verifica ipoteza.

Pentru a nu prelungi prea mult misterul, te invit sa gandesti impreuna cu mine. Hai sa ne punem in pielea stramosilor nostri, proaspat coborati din copaci. Creierul lor se dezvolta, in contact cu noile dificultati provocate de mediu, si incep sa se deplaseze, mental, in viitor. Altfel spus, inteligenta in evolutie le permite anticiparea viitorului: reusesc sa-si reprezinte ziua de maine, apoi de poimaine, si tot asa. Apropo, ce crezi, cainele tau foarte inteligent poate sa faca asta? Dar copilul tau de 3-5 ani caruia ii spui „iti voi cumpara jucaria saptamana viitoare”? (oare stie ce este aceea „o saptamana din viitor”?)

Revenind la hominizi, cum ziceam, din zi in zi si din anotimp in anotimp, ghici unde au ajuns cu anticiparea? Da, acolo au ajuns: au realizat ca, intr-o zi, vor muri si ei, la fel ca semenii lor pe care i-au vazut deja murind (pentru ca nu ma pot abtine: daca ai doi pisoi si unul moare, crezi ca al doilea intelege in acel moment ca va muri si el, candva in viitor?).

Imagineaza-ti impactul acestei realizari! Pe de o parte, inteligenta mai dezvoltata le permite sa se adapteze intr-un mod superior la mediu, de exemplu sa confectioneze unelte, ceea ce alte animale nu reusesc, iar pe de alta parte aceeasi inteligenta (capacitatea de a proiecta viitorul) ii arunca, psihologic vorbind, intr-o stare foarte greu de tolerat.

„Ma voi imbolnavi, voi imbatrani si, in cele din urma, voi muri, daca nu cumva ma haleste un tigru ceva mai devreme”, isi spune, in sinea lui, sau unui tovaras din jurul focului, un tanar hominid. Cat de confortabila ar putea fi aceasta revelatie? Cu ce entuziasm si pofta de viata va pleca, a doua zi, la vanatoare sau la cules de fructe de padure? Cine ar putea trai linistit cu povara acestei intelegeri? Viata nu are sens. Totul nu este decat o poveste stupida, tu fiind unul din personaje. Nu poti face nimic.

Evident ca cei care s-au lasat coplesiti de aceste ganduri nu au prosperat (nu-i asa ca si pe tine te apuca depresia, daca te gandesti mai profund la o astfel de versiune a vietii tale?). Si cine a supravietuit si a dat genele mai departe, departe de tot, pana la noi? Cei care au gasit o modalitate de a suporta cumplita realitate. Intuiesti natura providentialei modalitati? Intelegi care ar putea fi mecanismul de aparare salvator, selectat evolutionist, ulterior? Daca mintile noastre nu sunt foarte diferite, poate esti pe aceeasi frecventa cu mine:

Cea mai buna modalitate de a suporta realitatea este sa o negi.

Cum adica sa o negi? Dupa ce tocmai te-ai dumirit si ai inteles natura ei obiectiva? Intocmai! Pentru a putea supravietui, pentru a-ti asuma proiecte in care sa investesti energie si speranta, pentru a avea sentimentul ca viata ta are sens (suntem acum cateva milioane de ani, sa ne reamintim), este necesar sa negi adevarul!

Si cum reusesti asta? Ah, e foarte simplu, te ajuta inteligenta ta proaspat achizitionata: iti spui ca realitatea este diferita. Tehnic vorbind (clinic), dezvolti o perspectiva distorsionata a realitatii. Pentru ca iti propui in mod constient? Nicidecum! Pur si simplu pentru ca ceea ce ai realizat intr-o fractiune de secunda este atat de inspaimantator, de deprimant, de insuportabil incat ai nevoie sa scapi, sa te eliberezi de aceasta experienta. Mecanismul de aparare se naste spontan, fiind alimentat nu de cognitii, ci de afecte. Ti-e frica. O frica teribila. Si nu poti trai asa. Prin urmare propria ta inteligenta iti ofera o solutie. Te asigura ca realitatea nu este asa. Ca nu vei muri atunci cand vei muri. Ca lumea, departe de a fi haotica, este, de fapt, ordonata. Ca totul se intampla cu un scop si ca viata ta face parte dintr-un plan mai mare.

Ei bine, poate nu chiar toate lucrurile astea dintr-o data, dar ai prins ideea. Nu-i asa ca-ti place foarte mult rezultatul? Nu-i asa ca te-ai linistit? Nu-i asa ca merita sa mergi, si a doua zi, la vanatoare, pentru a putea supravietui? Nu-i asa ca merita sa-i protejezi pe copiii care se indeparteaza prea mult de „casa”, riscand sa ajunga in gherele neprietenoase ale unui pradator?

Adevarul brut al realitatii este insuportabil.

Insa mintea umana a gasit  antidotul perfect. Adevarul poate fi respins. Realitatea poate fi negata. De un singur om? Nu, de  sute de mii de oameni (in acele timpuri) si de miliarde de oameni, astazi. Suntem urmasii celor care au reusit sa nege realitatea si sa-si gaseasca, astfel, ratiuni de a trai (nu intru acum in fascinantele povesti pe care, in diferite colturi ale lumii, oamenii le-au creat si, ulterior, le-au perpetuat prin intermediul practicilor culturale ci doar te intreb: cumva, la scoala, in orarul copilului tau figureaza si o ora de religie?)

Totusi, cand cineva neaga realitatea, la ce se gandeste un psiholog clinician? Ce termeni tehnici din vocabularul lui profesional sunt evocati? Si chiar un nespecialist, cum ar putea numi asta? Stii si tu foarte bine, psiholog, pui de psiholog (student, vreau sa spun) sau om cu o specializare complet diferita. Se numeste nebunie sau tulburare mentala. Smintire. Ticneala. Tacaneala. Zaluzie. A avea pasarele. A cara lemne in padure. A fi intr-o dunga. A da foc casei ca sa arda soarecii. Sony Incorporated.

Stai, stai putin, se numeste asa cand e vorba de un individ izolat (sau cateva persoane, intr-o institutie de sanatate mentala). Cand e vorba de grupuri mari, de comunitati largi, de natiuni si, in ultima instanta, de specia umana, se numeste altfel. Ghicesti?

In cazul unui esec cognitiv, promit sa revin, poate si cu alte detalii. Poate am reusit sa te intrig cu povestea evolutionista a rasucirii realitatii astfel incat sa serveasca nevoilor noastre de supravietuire si reproducere, motivatorii arhaici pe care s-au construit civilizatia umana si, probabil, mii sau sute de mii de culturi. Pana sa ne reintalnim, aminteste-ti ca si tu, si eu, ne-am nascut nu doar cu inima, ficat si rinichi, gratie mostenirii primite de la antecesorii nostri, ci si cu acelasi tip de creier. Nu cu o tabla goala, spre dezamagirea lui John Locke, ci cu predispozitii similare de a percepe si prelucra realitatea. Si nu in ultimul rand, de a o nega.

P.s. Fiind clarvazator, stiu ce urmeaza sa spui: „Nu este adevarat, Adrian! Gresesti.” Multumesc!

Construit de Sorin