Exista un punct dincolo de care nu mai exista intoarcere. Este un punct de inflexiune. Doctorii experimentati il cunosc si il comunica in mod onest pacientilor. Asa incepe stadiul terminal. Pacientul are nevoie de un tip special de insotire terapeutica pe aceasta ultima bucata din drumul vietii lui. Si rudele au nevoie de sprijin, pentru a nu face si mai dificile ultimeme zile sau luni ale muribundului. Literatura de specialitate numeste acest stadiu „acceptare”. Daca speranta a reprezentat pentru pacient un instrument de lupta impotriva bolii, de acum inainte poate deveni un factor blocant. A sosit timpul sa-i dea drumul. Ce poate fi mai zguduitor? Sa accepte ca nimeni nu mai poate face nimic si ca nici Dumnezeu (in cazul pacientilor religiosi) nu va interveni. Lupta este acum inutila. Boala a invins sau, dintr-un alt punct de vedere, Viata isi urmeaza netulburata cursul ei, pe care nimeni nu-l poate intelege complet.

Nu este deloc usor pentru un pacient atins de o boala in stadiu terminal sa experimenteze un asemenea nivel de acceptare si pace interioara. Si asta cu atat mai mult cu cat cei din jurul lui, incapabili sa-si contina propriile angoase, ii cer pacientului „sa lupte pana la capat”. Ca specialist, sunt impotriva acestei lupte incrancenate. In conditiile in care mai exista sanse, da, orice efort merita sprijinit din toata inima. Vine insa si un moment cand jocurile sunt facute. Acest moment, daca poate fi privit fara spaima, are ceva maret. Este punctul in care Eul intelege ca nu poate controla realitatea prin dorintele lui si, purtat de fiorul acestei realizari, renunta la tot. Este un moment de abandon spiritual in sensul cel mai pur al cuvantului.

Exista lucruri pe care nu le putem intelege pana la capat si pe care in mod sigur nu le putem controla. Moartea este unul dintre ele (dragostea adevarata este un altul). In viziunea mea, pacientul in stadiu terminal are sansa unei experiente spirituale de natura sa-i usureze foarte mult plecarea din aceasta lume. Desi o numesc „spirituala”, experienta nu are un caracter religios (nu implica in mod necesar o divinitate). Mai degraba este un fel special de experienta psihologica a acceptarii. Ea nu apare spontan ci in urma unui travaliu. Travaliu al cui? Chiar al pacientului! Da, nu scapam niciodata de munca cu noi insine si de asumarea responsabila a propriei vieti, nici macar pe patul de moarte. Starea de impacare este precedata de alte trairi traversate cu succes (negarea, furia, tristetea, depresia), nu neaparat in aceasta ordine (Elizabeth Kubler-Ross le-a descris, oarecum dogmatic, pentru prima oara in istoria psihoterapiei). Si exact ca intr-o calatorie cu obstacole (ce altceva este viata?) pacientul se poate impotmoli intr-una din ele (de exemplu sa moara extrem de furios la adresa celor care, in imaginatia lui, nu l-au ajutat suficient, la adresa celor care ii supravietuiesc sau chiar a destinului si a unui Dumnezeu persecutor). Asistenta profesionista este necesara. Spre deosebire de alte interventii, ea este mai degraba pasiva, adica presupune o intelegere tacuta si o acceptare blanda a tot ce traieste pacientul (in spiritul lui Carl Rogers). Tu, ca profesionist, in aceasta situatie particulara, nu trebuie sa faci nimic. Doar sa fii prezent, fara sa te temi! (si pentru a ajunge sa nu faci nimic acum, trebuie sa faci foarte multe lucruri inainte, pentru a nu fi coplesit de misterul terifiant al mortii). Incurajat si lasat sa vorbeasca, pacientul inainteaza gradat prin labirintul adesea insuportabil si infricosator al propriilor emotii si sentimente. Cat de absurd este ca, in aceste ultime clipe, cineva sa-i mai ceara sa lupte cu boala, sa nu-si piarda speranta sau sa-l asigure ca „totul va fi bine” cand e foarte clar pentru toata lumea ca nu va fi asa!

Viata este, in mod esential, gravitatie (o explicatie tarzie pentru cei care nu inteleg numele site-ului) si a curge impreuna cu ea (intelegand legile „curgerii”) poate fi o atitudine mai inteleapta decat a incerca sa o controlezi sau sa o „invingi”. Asa cum nu are sens sa te lupti cu somnul si merita sa i te incredintezi fara asteptari, tot asa, confruntat cu o boala terminala, nu foloseste la nimic sa ramai un soldat fixat pe obiectivul supravietuirii. Poate Viata are planuri mai mari cu tine, te-ai gandit la asta? Sinucigasul este intr-o situatie asemanatoare. Si el incearca sa forteze destinul, imaginandu-si ca poate modifica realitatea in conformitate cu dorinta lui (ce macabra iluzie!).

Printre numeroasele zone in care constiinta noastra se poate extinde, asistarea persoanelor confruntate cu boli in stadiu terminal reprezinta o sarcina de rezolvat in viitor. Totusi, deoarece moartea este o componenta naturala a vietilor noastre (oricat de mult cultura se straduie sa nege asta:ai auzit pe cineva, zilele trecute, spunand:”Hristos a murit!”? evident ca nu si, cu toate acestea, logica ne obliga sa acceptam ca Hristos a inviat deoarece, mai intai, a murit) cred ca abordarea curajoasa a acestui subiect nu doar la facultate (studii de licenta) ci chiar in liceu ne-ar putea ajuta sa fim fiinte intregi. Cred ca e mai bine sa fim pregatiti si sa putem gandi (observa ca nu am spus „intelege”) un fenomen natural. Psihologia are multe de oferit in plan social. Mi se pare o pierdere de timp sa studieze detalii ale mecanismelor neurocognitive, putin relevante pentru viata de zi cu zi, evitand intalnirea cu marile teme ale existentei umane: iubirea, implinirea personala, responsabilitatea sociala, experiente de a fi parinti sau parteneri de cuplu, singuratatea, boala, pierderile sau bucuria spirituala. Desi extrem de dificil de abordat, exista o maniera stiintifica de a o face. Doar ca Viata este mai mult decat diagrame de imprastiere si coeficiente de corelatie de 0.60. Ca fost inginer, inteleg placerea de a numara si siguranta pe care o dau formulele. Mai stiu insa ceva: exista si un sfarsit al numerelor.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin