Pe vremea cand asistam cupluri mult mai des decat o fac astazi puteam auzi frecvent, dinspre el, urmatoarea replica: „devin asa pentru ca ea ma provoaca”. Prin „asa” putem intelege agresiv verbal si, in anumite cazuri, chiar fizic. „Iar eu nu sunt un om violent” (si cum ar putea fi din moment ce este preocupat de spiritualitate, face Yoga sau Tai Chi, asculta Mozart si consuma doar filme de Oscar?) Trebuie sa fie vina ei, corect? Adevarul este ca m-am plictisit de aceste scuze ridicole (le-am auzit de prea multe ori, in diverse variante). Mecanismul psihologic este acelasi: nimeni nu vrea sa-si asume responsabilitatea, cel putin la inceput. Daca discutiile din cuplu aluneca pe panta culpabilizarilor reciproce si al autojustificarilor, de obicei, la capatul unei perioade chinuitoare, cei doi se confrunta cu problema divortului sau a separarii (ceea ce nu este atat de rau cand exista profunde incompatibilitati).

„Oricine ar face la fel in locul meu” sau „Nu-mi da de ales” se numara printre propozitiile cele mai indragite. Insa nimic nu se poate construi pe o asemenea baza. E cu totul altceva sa spui „Eu nu sunt un om simplu. Am o doza considerabila de violenta in mine si am nevoie sa ma ajuti sa o integrez, deoarece singur nu am reusit asta pana acum. Daca e posibil, te rog, nu o stimula prea des pentru ca vom suferi amandoi.” Ai auzit deseori acest gen de discurs? Sigur ca l-ai auzit: in carti! In viata reala e altfel.

In viata reala oamenii sunt predispusi sa apeleze, inconstient, la atribuiri externe, adica sa nu-si asume responsabilitatea pentru reactiile lor (de pilda, pentru cuvinte lipsite de orice fel de empatie sau pentru insinuari ce par mai acceptabile, fiind rostite pe un ton neutru, dar sunt cu atat mai dezgustatoare). Cu toate acestea, Viata ne-a asezat pe toti pe drumul maturizarii si, ne place sau nu, la un moment dat trebuie sa stam fata in fata cu propriile noastre slabiciuni (e adevarat, de asemenea, ca nu toata lumea alege sa mearga mai departe de punctul acela dureros pe care, daca imi permiti o digresiune academica, il voi numi punctul naspa). Pentru a evolua, ca sa revin la inceputul articolului, este necesar ca el sa recunoasca propria lui contributie („aceasta reactie violenta imi apartine, vine dinauntrul meu, din istoria mea de viata, poate chiar din genele mele”) si nu cred ca m-ar putea contrazice cineva daca afirm ca acesta e un proces dureros (deoarece pune sub semnul intrebarii, pentru un timp, imaginea si stima de sine).

Insa oricat de dureros ar fi, calea rationalizarilor si atribuirilor externe este si mai bogata in suferinta (aviz masochistilor!). E mult mai usor sa spui „sunt asa din cauza ta”, intr-adevar, doar ca atitudinea aceasta nu conduce la progres si sigur nu reprezinta o solutie pentru problemele cuplului. Calea cea usoara ne face mereu cu ochiul, nu-i asa, draga Macedonski in drum spre Mecca? Tot ce nu presupune efort este intotdeauna atragator si, in acelasi timp, mijlocul cel mai sigur pentru a ramane, din punct de vedere emotional, copii.

Nu vreau sa intelegi de aici ca am pactat cu ea, incercand sa o scuz. Nici vorba, si ea refuza sa-si accepte partea de responsabilitate, fiind insistenta si acuzatoare, ceea ce, de ce sa ne miram, il scoate din minti. Stie prea bine, din experienta, ca „discutia”, asa cum a pornit, se va sfarsi prost si, cu toate acestea, nu se opreste (cand punctez acest lucru in terapie, ghici cine ma place instantaneu?). De fapt, a observa aceste pattern-uri din afara este foarte simplu si, uneori, comic. E cu totul altceva cand esti „in interior”, cand scorpia chiar te freaca la melodie cu tampeniile ei iar bruta face singurul lucru de care mai e capabil, anume sa vorbeasca urat. Apoi lucrurile se linistesc, numai pentru a fi reluate peste cateva zile sau luna viitoare, cu variatii si in cadre diferite (imi spunea un cuplu:”noi avem, fix o data pe luna, o cearta in urma careia hotaram sa ne despartim”)

Ar merita sa propun si o solutie, daca tot ma dau rotund! Adevarul este ca nu cunosc o solutie magica (am ratacit bagheta de magician de la inceputul formarii) dar am o lanterna destul de buna capabila sa lumineze in intunericul creierului, mai ales in zonele subcorticale. A muta focalizarea de pe persoana celuilalt pe tine insuti, simultan cu a intelege caracteristicile situatiei din prezent, uneori creata de amandoi, alteori generata de terti, ar putea fi o idee buna. A accepta ca esti responsabil, intotdeauna, pentru ceea ce simti, ar putea fi o idee si mai buna (geniala?). iar a fi dispus sa te vezi dintr-o alta perspectiva, de pilda a partenerului, ar putea fi, ma gandesc, un stimul pentru schimbare. Nu intram in relatii de cuplu pentru a ne chinui reciproc dar nici pentru a trage mata evolutiei de coada pufoasa a deresponsabilizarii. Cativa oameni sunt facuti sa traiasca singuri, fiind din ratiuni ce frizeaza patologia fie, in cazuri mai fericite, pentru ca Viata are unele planuri cu ei. Separat de asemenea cazuri mai degraba izolate, ca animale ultrasociale, viata ne cheama catre relatii, nu doar pentru a descoperi variatele feluri in care stim sa aruncam vina sau modalitati de a identifica paiul, trecand cu vederea barna, ci si pentru a ne oferi bucuria apropierii si a impartasirii. Undeva pe acest continuum, si tu, si eu, suntem cocotati. Nu punctul in care ne aflam mi se pare a fi o problema ci fixarea in el. Prea multa apropiere devine sufocanta si prea multa autojustificare, desi confortabila pe moment, conduce la distanta emotionala si esec relational.

Iar varianta cu „asa sunt eu si cu asta basta!” nu este, decat in mod iluzoriu, o modalitate de a face fata realitatii. Nimeni nu este capabil de acceptare neconditionata (nu ma refer la relatia mama-copil mic), prin urmare o atitudine pro-activa, orientata spre schimbari posibile, ar putea fi binevenita si salvatoare. Cuplul poate fi mai mult decat un teren de lupta cu victime colaterale (copiii) dupa cum nu merita sa fie redus la un teren de joaca (sex recreational, calatorii dragute in strainatate, afinitati muzicale sau cinematografice). Ca si sistemul lui supraordonat si mult mai excitant, grupul, este sansa pe care o primim, din partea realitatii, de a fi pe deplin fiinte umane, combinatii niciodata fixate de bine si rau, amestecuri de calitati admirabile si impulsuri detestabile. O aventura pe care as putea sa o apreciez, daca ea, imatura emotional si insecurizata, ca sa nu spun isterica, nu m-ar provoca ingrozitor. Ups, de ce imi suna cunoscut?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin