testul arborelui (cotit)

Cu ceva timp in urma (sa fie un an, sa fie mai multi?) unei grupe de studenti de la Master, fidel unui obicei pe care il am, i-am oferit o carte. In general, cartile pe care le aduc sunt apreciate (nu stiu daca si citite) si asa ma asteptam sa se intample si atunci. Dar s-a intamplat ceva neobisnuit. Nimeni nu a vrut-o!

Pentru a intelege mai bine ce vreau sa transmit trebuie sa vorbim un pic despre altceva. Cum ar fi ca un student de la Institutul de Marina (acela absolvit de presedintele nostru, altfel un maestru al diplomatiei) sa nu stie ce este acela un sonar? (un sistem de ecolocatie care foloseste unde mecanice pentru a localiza obstacolele subacvatice) Sau cum ar fi ca un inginer, absolvent de Autovehicule Rutiere (A.R., pe vremuri) sa nu stie ce face un arbore cotit? (converteste miscarea liniara a motorului in miscare de rotatie) Si cum ar fi ca un electronist, specializat in televizoare, sa confunde lampa catodica, de exemplu, cu bobina de deflectie verticala? Am I getting a little too obscure?

Dar cum ar fi ca un astronaut sa nu aiba nici cea mai vaga idee despre localizarea si functiile PLSS (primary life-support system)? Poate un pilot de elicopter e mai usor de iertat daca nu intelege ce este acela ax rotor? (axul care invarte placa superioara si paletele) Iar cel care iti repara frigiderul nu e obligatoriu sa inteleaga unde se gaseste compresorul si, mai ales, ce face el?

Nu ar fi de dorit, bineinteles! Din fericire, toate aceste lucruri se pot invata si, daca nu le-ai aflat la timpul lor, inca o mai poti face dupa ce, poate, ai intrat in pamant de rusine la confruntarea cu ele. A invata, chiar si mai tarziu, e un lucru bun (am o apreciere extraordinara pentru oamenii in varsta care mai vor sa invete si ma tem de varstnicii care s-au blocat in propria lor cunoastere vanitoasa)

Dar cum ti se pare cineva care nu vrea sa invete?

Si acum revin la studentii respectivi. Ei se formau in consiliere si psihoterapie. Eficienta acestor procese depinde de o serie de factori, unii dintre ei dificil de studiat (dar acesta nu e un motiv de fuga sau renuntare ci, eventual, de excitatie si provocare) Asa cum e necesar sa stii ce face axul rotor, daca vrei sa pilotezi elicoptere (si esti responsabil!) tot asa, cred eu, trebuie sa stii ce anume produce rezultate pozitive in psihoterapie (apropo, daca te formezi intr-o scoala oarecare, de tip psihodinamic, cognitiv-comportamentalist sau umanist, ti-a spus cineva asta?)

Manat de aspiratiile mele, se pare, nerealiste, le-am adus studentilor o carte nu foarte usor de gasit despre unul din elementele care participa la eficienta psihotarapiei. Si le-am si prezentat-o! (asa fac de regula,  promovez cartile pe care le imprumut) Stii ce s-a intamplat de data aceasta? Nu a vrut-o nimeni! (in cele din urma, cineva, mai mult din compasiune, a luat-o si a tinut-o cateva luni, si sigur a citit-o, zic eu, asa cum citeste si acest blog)

Faptul ca nu a dorit-o nimeni m-a surprins. Adica, vrei sa pilotezi elicoptere fara sa intelegi functia axului rotor? Vrei sa repari frigidere dar nu intelegi ce este acela compresor? Pentru a nu fi asa de tehnic (izgonindu-mi vizitatorii atehnici, sau doar speriati in scoala de profesori lipsiti de vocatie): vrei sa devii medic cardiolog fara sa stii ce sunt acelea ventricule sau atrii?

Atriile sunt pentru medicina cardiovasculara un fel de echivalent al efectului placebo pentru psihoterapie. Chiar asa se numea cartea, „Placebo: the belief effect”. Iar unul din capitole, din care am si citat, se numea „Psihoterapia-doar un placebo?” Cum sa nu vrei sa intelegi acest fenomen? Cum sa nu vrei sa stii daca in viitoarea ta profesie efectul placebo joaca un rol, sa stii ce pondere are si, eventual, sa il folosesti in favoarea clientului? De ce ar fi cineva asa de limitat? De ce sa nu vrei sa stii?

Exista, desigur, cel putin un raspuns, legat de ceea ce, in literatura de specialitate (citita de cine?) se numeste the scientist-practitioner gap. In tarile cu traditie indelungata (UK, USA, si, evident, si la noi – cum am putea rata ceva negativ?) absolventii scolilor de formare stiu foarte putin despre metodele de cercetare si, ceva si mai uimitor, nu sunt constienti de evaluarile independente ale diferitelor forme de terapie. E ca si cum specialistul in televizoare nu considera potrivit sa stie ce face tubul catodic cu fluxul de electroni (daca esti inginer: il accelereaza sau nu?)

Practicienii, pe care ii inteleg, fiind si eu unul dintre ei, sunt condusi de o sublima aroganta si nu gasesc necesara intelegerea gradului in care diferiti factori (efectul placebo e doar unul din ei) participa la generarea unui rezultat pozitiv. „E suficient ca clientul se simte mai bine”, vei auzi adesea. Dar te-ai gandit ca clientul se simte bine temporar, pentru a-i face placere terapeutului, si dupa un timp se va simti mai rau? Sau te-ai gandit ca clientul are nevoie sa creada ca se simte bine pentru a-si justifica investitia? (iti vine sa crezi ca s-au scris carti pe aceasta tema, desigur, extrem de cunoscute in Balcani) E posibil ca clientul sa se simta mai bine din alte motive, diferite de cele estimate (sau atribuite narcisic) de terapeut?

Cercetatorii vin si pun astfel de intrebari! (mai sunt si altele dar nu vreau sa-ti stric ziua, mai ales daca esti in bransa) Crezi ca practicienii ii iubesc pentru asta? Nicidecum: nu-i suporta! Sunt alergici la ideea de verificare riguroasa. Resping posibilitatea de a se insela sau o admit doar teoretic, fara sa faca ceva in acest sens. in cazul in care ai uitat: si eu sunt practician, cu alte cuvinte asa eram si eu (si nu sunt mandru de asta dar imi asum public greselile cu speranta ca as putea fi un exemplu, in niciun caz unul de modestie) Insa am inteles, cu greu, ceva: practicienii au nevoie de cercetatori!

M-am imprietenit cu cercetarea, mai bine zis cu rezultatele ei. O lume noua s-a deschis pentru mine si, sper, s-ar putea deschide si pentru tine. Putem trece peste orgoliile noastre ridicole pentru a-i ajuta mai bine pe cei care ne solicita ajutorul. O cunoastere impresionanta, si uneori contraintuitiva, este oferita de oameni putin cunoscuti, lucrand precum furnicutele la experimentele lor. Atitudinile de tipul „stiu eu mai bine!” nu le gasesc productive si nu au cum sa produca rezultate durabile. Nu cred ca dogmatismul si fumurile cunoasterii (infumurarea, pentru inginerii de la paragraful doi) sunt de folos pe termen lung. Nu stiu daca merita sa traim absorbiti de minunatele noastre tehnici, achizitionate pe bani seriosi in sesiuni interminabile de formare (despre asta, in curand, un alt articol)

Practicienii si cercetatorii, in viziunea mea actuala, exista pentru a coopera. Iar mingea pare a fi in terenul practicienilor. Ei se pot deschide catre cercetare, pentru a-i asimila rezultatele, sau pot ramane in micuta lor combinatie de teorie, metode si tehnici despre care cred, sub influenta catorva zeci de biasuri, ca functioneaza. Studentii mei nu m-au ajutat sa facem acest pas si ma intreb cum e posibil ca la varste asa de tinere ferestrele cunoasterii sa se fi inchis (din fericire, nu toti studentii sunt la fel, adica m-am bucurat si de compania unor minti incantator de deschise). Cine sunt modelele lor? In ce fel un invatamant autoritar (incepand cu scoala primara) i-a privat de libertatea de a gandi? Cum este posibil sa ajungi sa te temi de cunoastere?

Unde incepe acest proces nevrotic ale carui consecinte le putem sesiza, mult mai tarziu, in plan social? Unde anume trebuie initiate primele schimbari? Si cine sa faca asta? Cum va reactiona sistemul, simtindu-se amenintat? (intrebare retorica, putem vedea cu usurinta cum reactioneaza sistemul in fata unor reforme) Prin „sistem” nu inteleg doar sistemul de invatamant ci si establishmentul scolilor de formare, pentru a ma pastra in perimetrul profesiei mele. Trebuie oare sa dispara o generatie prizoniera a propriilor reflexe? Sau seniorii de azi s-ar putea, intr-un splendid efort de vointa, schimba, in sensul de a se innoi?

Nu detin raspunsul la aceste intrebari dar le lansez cu speranta ca tu, oricine ai fi (poate ca si in alte domenii lucrurile stau la fel), meditezi la ele fara a lua in calcul, ca prima solutie, plecarea din Romania intr-o tara in care lucrurile sunt normalizate si ceea ce gandesti nu infricoseaza pe nimeni. Eu ma  voi proteja de dezamagirea mintilor tinere, prematur imbatranite, sau, poate, indoctrinate, spunand „la revedere” invatamantului universitar. De acum incolo ma pot bucura de privilegiul de a lucra cu cine doresc si fantasmez posibilitatea ca mintile investigative sa gaseasca drumul, daca vor considera ca nu e chiar o pierdere de timp (si, odata ajunse, vor rezista la primele teste-e bine de stiut!)

Pentru cei curiosi, un amanunt minor: un procent de pana la 30% din reusita unei psihoterapii se datoreaza unui anume factor. Din pacate, nu mi-l amintesc in acest moment dar simt ca-mi sta pe limba. Si nu-mi place asta.


Publicat

în

de către

Etichete: