Fie X un barbat si A o femeie. X si A au o relatie sexuala in urma careia A ramane insarcinata. Imediat dupa consumarea actului sexual X dispare pentru totdeauna. A decide sa-si duca sarcina la bun sfarsit. Copilul se naste si creste, fiind ingrijit de mama lui. Devenind constient, intelege ca are un tata si doreste sa-l cunoasca. Uneori se confrunta cu situatii dificile si ar vrea tare mult ca tatal lui sa fie de fata si sa-l ajute. Alteori i-ar placea sa fie acolo doar pentru a-i impartasi o bucurie. Insa tatal lui nu e niciodata prezent. Nici atunci cand este bolnav, nici atunci cand lucrurile merg  bine. Reusitele si esecurile se succed fara  ca tatal sa participe vreodata la viata interioara a copilului. Pana la sfarsitul vietii lui (copilul creste si devine adult) tatal nu apare niciodata. Nu-i raspunde niciodata la rugaciuni (adresate in sinea lui sau facute publice la televizor). Se comporta ca si cum nu ar exista desi e limpede ca trebuie sa fi existat, macar in momentul contopirii sexuale. Se comporta ca si cum nu i-ar pasa de copil. Este un tata neinterventionist in cel mai cinic sens al cuvantului. Daca aceasta nu ar fi o parabola si m-as referi la un om in carne si oase, sunt sigur ca un astfel de comportament ar starni dezgust si dispret (ce tata ar fi atat de lipsit de inima incat sa nu interactioneze in niciun fel cu copilul lui, mai ales daca acesta il roaga plin de speranta, in momente dificile?)

Daca sunt excesiv de subtil (desi nu cred), gandeste-te acum la acel Dumnezeu care, din ratiuni care ne depasesc, nu raspunde rugaciunilor (si nu ma refer la dorinta copilareasca de a primi un trenulet ci la cazurile unor copii care se zbat intre viata si moarte, deoarece parintii nu au suficienti bani pentru o operatie-cativa din fostii mei studenti pot depune oricand marturie!). Din motive care ne scapa, acest Dumnezeu misterios nu intervine in vietile oamenilor pentru a le salva (lasand astfel sa se petreaca tragedii cumplite) si lasa raul sa-si faca de cap. Nu pare a fi preocupat de framantarile, suferinta si durerea omeneasca. Sigur ca putem spune oricand ca are un plan mai inalt, insa nu asta doream sa punctez. Vreau sa scot in evidenta ce inseamna, in termeni observabili, sa fii absent.

Si acum fie un barbat Y si aceeasi femeie A. In urma unei relatii sexuale A ramane insarcinata. Cum probabil te astepti deja, Y dispare si el (oare ce se intampla cu barbatii acestia? Sau este ceva la A care ii indeparteaza?). Totusi, spre deosebire de X, Y intervine din cand in cand in viata copilului (spre disperarea fratelui sau vitreg). Doar ca nu regulat si, oricum, nu se arata niciodata in carne si oase. Eventual, mai vorbesc prin intermediul Blackberry Graphite. Y este la curent cu evolutia fiului/fiicei lui gratie unui sistem costisitor de supraveghere prin satelit. Cand considera necesar actioneaza, uneori fara sa i se spuna in mod explicit (poate citi gandurile copilului). Deoarece puterile lui sunt iesite din comun, poate chiar declansa o ploaie torentiala intr-o zi peste masura de calduroasa sau, pentru a fi mai convingator, suspenda temporar legea gravitatiei, astfel incat caderea de la 4 metri (Emil Boc in direct, pentru cine isi mai aminteste) sa fie inofensiva. Spre deosebire de primul tata, acesta, Y, este interventionist.

Daca exact aceleasi comportamente, dar la o scara cosmica, le atribuim lui Dumnezeu, obtinem, in functie de viziune, doua categorii de credinciosi: deisti (X) si teisti (Y). Fac risipa de rafinament? In niciun caz, aceste pozitii reprezinta subiectul unor dezbateri teologice aprinse. Eu doar le dau mai multa concretete, stiind prea bine, de la Piaget, ca gandirea se construieste prin reprezentarea interna a unor actiuni fizice concrete (cunostinte banale de psihologie, sectiunea „dezvoltarea cognitiva a copilului”)

Deismul neinterventionist si evolutionismul pot coabita, insa apare problema nesuferita si aproape insuportabila a indiferentei lui Dumnezeu (tatal care face un copil si apoi dispare pentru totdeauna). Teismul, pe de alta parte, exclude evolutionismul (din cand in cand, Dumnezeu modifica ordinea naturala a lucrurilor. El poate chiar savarsi miracole ce ne par capricioase numai pentru ca nu-i putem intelege intentiile). Cel care crede in Dumnezeu, si in plus este interesat de propria lui coerenta mentala, trebuie sa-si inteleaga pozitia personala (X sau Y) si, mai departe, sa constientizeze consecintele. Spun acesta deoarece sunt sustinatorul integritatii personale, indiferent daca aceasta presupune o perspectiva religioasa ori ateista asupra vietii. Oamenii care isi inteleg limpede credintele, deoarece le-au examinat in mod inteligent si se comporta in acord cu ele sunt preferatii mei, chiar daca credintele noastre difera (fiind, la limita antagonice) Pe de alta parte, ma tem de fanaticii zelosi, capabili nu doar sa darame turnuri inalte, omorand fiinte nevinovate, ci si sa raneasca in mod intentionat, prin cuvinte ofensatoare si propozitii irationale (adica fara argumente).

Cred ca avem datoria de a participa la dezvoltarea unui spatiu al dialogului civilizat, un loc de intalnire pentru minti aflate in diverse stadii de evolutie, poate si cateva exceptionale (nu putem fenta clopotul lui Gauss). Din motive in primul rand estetice cred ca a fi taliban (in sensul de fundamentalist) nu este o optiune in secolul 21. De asemenea, a refuza evidentele sau dovezile neplacute, la fel ca a declara un subiect transat inainte de a-l fi trecut prin filtrele curatate de prejudecati ale mintii imi pare o optiune la fel de regresiva (ancorata in trecut). Eu am ales sa traiesc in acest fel, sa-mi expun ideile unei audiente largi si sa infrunt riscurile unei respingeri. As numi asta o cautare uimita a adevarului.

Iar din punctul in care ma aflu, curiosilor macinati de dilema: „atunci cine raspunde la rugaciuni?”, le-as lansa o contra-intrebare „Poate propriul tau creier? Sau mintile altor oameni?”

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin