Ma uitam aseara la lilieci. Erau cam 5 milioane (la televizor, bineinteles, nu in parcul Cismigiu). Si o acvila flamanda (dar nu foarte priceputa, deoarece ii scapa din gheare). Avea de unde alege. Pentru colonia de lilieci, pierderea unuia nu insemna nimic. Dar pentru cine, vreodata, disparitia unui liliac (nicio legatura cu faimosul articol al lui Thomas Nagel) ar putea insemna ceva care sa dureze? Dar disparitia unui om? La scara uluitoare a timpului cosmic, in ce fel viata ta sau a mea ar putea reprezenta ceva?
Liliacul de la televizor, motanul din bratele tale, cainele din curte (poate si sobolanul din subsol) nu au niciun simt al sinelui, nu sunt constienti de conditia lor, nu intentioneaza sa evolueze (dezvoltare personala) si sunt foarte satisfacute daca nevoile lor imediate sunt implinite. Nu stiu nimic despre moarte. Insa noi, fiintele constiente, stim. Stim ca nu vom mai fi, peste 50, 20 sau 4 ani. Este o cunoastere insuportabila (apare, de obicei, in adolescenta). Este ceva cu care nu se poate trai. Dar este pretul platit pentru ridicarea din conditia de animal, pentru posibilitatea de a decide, a planifica si a alege intre alternative. Ca fenomen emergent, inaltandu-se din minte, viata si materie (care e totuna cu energia, lucru pe care il stim de numai un secol), constiinta nu vine fara un pret imposibil. Nu sunt in niciun fel original daca numesc acest pret frica, angoasa sau disperare.
Nimeni nu vrea sa traiasca in frica (aminteste-ti ultima data cand ai fost inspaimantat). Asa ca trebuie facut ceva cu noua si coplesitoarea cunoastere. Cel mai economic, la prima vedere, este sa o reprimi, adica sa nu te mai gandesti la ea. ceea ce nu se afla in campul constiintei tale nu exista, corect? Chiar acum, undeva pe glob, mai multi copii mor de foame in timp ce frigiderul tau, probabil, e plin (si sigur vei arunca ceva, la un moment dat). Pentru ca la tine e „prea mult” la ei e „prea putin” (te rog, nu o lua personal, e valabil pentru aproape toti cetatenii europeni sau americani). Poate nu stiai de aceasta statistica: 10% din populatia globului consuma 90% din resursele globului. Suntem norocosi, noi facem parte din cei 10%. Raportul acesta il chem imediat in minte atunci cand cineva crede despre sine ca e o persoana nobila sau evoluata (ar putea avea o astfel de latura insa, din alte puncte de vedere, este doar un pradator feroce si, in acest caz, inconstient). Nu vreau sa intelegi ca nu atribui valoare oamenilor. Dimpotriva, uneori exagerez. Sunt insa pe deplin constient de limitele conditiei umane si vad lacomia si cruzimea sub stratul subtire de civilizatie si gloss. Vad peste tot animale cu laptop, cu haine de firma sau second hand, cu inclinatii si aspiratii spirituale. In anumite momente acest spectacol mi se pare grotesc (din fericire nu sunt prea dese).
O alta modalitate (pentru a face fata groazei produsa de iminenta mortii) este construirea unui sistem explicativ (si generator de sens). Si ce ar putea fi mai usor decat inventarea unei fiinte superioare, care sa aiba grija, pe termen lung (dincolo de Big Crunch) de tot? Nu este usor sa rezisti acestei magii! Dintr-o data, si fara sa faci nimic, te simti in siguranta. Viata ta are din nou sens. Merita sa traiesti, sa ai copii, sa construiesti ceva, sa speri. De ce? Deoarece Dumnezeu vegheaza! Poate nu iti va merge bine tot timpul insa, intr-un orizont larg de timp, vei fi fericit si in siguranta.
Iti dai seama, pentru cineva care traieste astfel, cat de amenintatoare sunt ideile care ii pun sub semnul intrebarii sistemul generator de liniste interioara? Ce pericol imens trebuia sa reprezinte un om care crede altceva? Mai ales daca a investit multi ani in sistemul lui de credinta (crestinism, islamism, iudaism, zane si ingeri, ceruri budiste si fiinte astrale), cum oare ar putea suporta prabusirea lui fara a se deprima ingrozitor? Cum ar fi sa crezi ca o anume femeie a fost mama ta si, dupa 20 de ani, sa descoperi crudul adevar? (confirmat chiar de ea) Sau, daca acest exemplu pare acceptabil (in fond, te-a iubit, asa ca ce mai conteaza), cum ar fi sa afli ca sotul din din ceea ce parea un mariaj perfect are, de 10 ani, o amanta? (si chiar un copil cu ea, acum in clasa a doua) Oare se cutremura temeliile? (da, merita citit Paul Tillich)
Structura prin care dai ordine universului, chiar iluzorie, deci fara legatura cu realitatea, nu poate fi altfel decat aparata, cu atat mai multa determinare si forta cu cat este mai indepartata de felul in care lucrurile sunt. iar lucrurile sunt fara sens. Asa cum tie nu-ti pasa de nefericitii care mor chiar acum, in cine stie ce sat indian (aviz amatorilor de calatorii in misterioasa si mistica Indie), si nu te gandesti la ei decat intamplator (ca si mine, crezi ca sunt diferit?) nici Universului nu-i pasa de tine. Peste 100, 1.000 sau 1.000.000 de ani glorioasa ta existenta nu va mai exista, probabil, in amintirea nimaniu. Realitatea este asa cum este si uneori este precum o ploaie de vara in care noi suntem picaturi.
Ti se pare tragica aceasta viziune? Disperata, nihilista si partinitoare? Hmm, cred ca interpretezi distorsionat. Eu o gasesc exuberanta si relaxanta. Si stii de ce? Pentru ca am inteles ca nu exista un „eu” sau un „tu” care sa moara (sau sa se nasca). Si dupa ce am inteles asta pe cale intuitiva (ca o revelatie), plimbandu-ma pe aleile mai riguroase ale neurostiintelor, am dat peste exact acelasi lucru. Continuitatea sinelui este o smecherie a neuronilor. De cand ai inceput sa citesti articolul de fata tu nu mai esti acelasi (nu in sensul ca ideile mele te-au transformat, desi, cine stie?). Milioane de fenomene electrochimice s-au produs in tine (nu doar in cap) si, odata cu ele, si ceea ce numesti „tu” s-a schimbat. Sigur, corpul tau pare acelasi (dar nu este, e doar o extraordinara iluzie). Numele tau este evident acelasi (dar asta e ceva abstract si conventional, in burta mamei tale nu aveai acest nume)
Tu te schimbi de la o secunda la alta doar ca nu stii asta. Nu esti niciodata acelasi sau aceeasi, doar ti se pare! (deoarece latimea de banda a constiintei e de maxim 40 de biti, adica un numar incredibil de caraghios) Nu e vorba doar de oameni. Totul se schimba in jurul nostru, nu de la o secunda ci de la o milionime de secunda la alta (ii poti spune dans cuantic daca esti in cautare de metafore). Lobii nostrii frontali nu pot tine pasul cu avalansa inimaginabila de evenimente (cuantice, atomice, moleculare). Insa, in anumite stari extinse de constiinta, obtinute artificial (droguri) sau natural (meditatie, dragoste), natura permanent curgatoare a realitatii se dezvaluie si tot ce mai poti spune este „Wow!”
Intr-o lume pandita si distrusa de moarte in fiecare moment, cu particule care se misca aiurea si, uneori, organizat (vezi teoriile complexitatii), stiind prea bine ca sunt complet dezinteresat si lipsit de compasiune pentru semenii mei platiti cu zece dolari pe luna pentru jeansii pe care ii folosesc, detestand corporatiile pentru a-mi linisti constiinta morala achizitionata si refuzand sa ma gandesc prea des la felurile in care si eu sunt un exploatator, in acest mini-container cosmic, pe o planeta generoasa, desi distrusa cu salbaticie (cu complicitatea mea), imi gasesc clipe, ore si zile pentru a lua lucrurile asa cum sunt. Iar ele nu-mi par a fi nici bune, nici rele. Si nu stau niciodata pe loc. Iar tu, cand incepi sa faci pe grozavul sau pe victima, cand iti atribui drepturi sau insusiri fanteziste, cand faci planuri de care viermii au inceput deja sa rada, cu alte cuvinte, cand te iei prea tare in serios si uiti (sau n-ai stiut niciodata) ca, de fapt, nu esti (pentru ca te schimbi tot timpul), imi amintesti de mine, asa ca, in gandul meu, iti multumesc. Bonus pentru faptul de a fi, o oglinda.