Cineva iti spune ca a vazut-o saptamana trecuta pe prietena ta (partenera/iubita/sotia) tinandu-se de mana cu un alt barbat, intr-un parc. Ti se pare ca esti in mijlocul unui cosmar si te ciupesti de obraz. Din pacate esti in realitate. Astepti sa te calmezi un pic, ceea ce e practic imposibil si pleci sa o confrunti. Ea iti raspunde, senina, ca e adevarat, e vorba de un fost prieten din adolescenta, revenit in tara pentru cateva zile, cu care a acceptat sa se intalneasca pentru a rememora clipele petrecute cu mult timp in urma. Nimic mai mult (intre timp a plecat in Patagonia-nu e o gluma!)

Ce intamplare ciudata, nu-i asa? De unde fluxul acesta de dinorfine si dopamina din creierul tau, de unde dorinta irezistibila de a bate pe cineva? Cum e posibil ca doar cateva cuvinte rostite de cineva, evocand un gest al altcuiva (prietena ta) sa-ti schimbe radical starea de spirit si sa te arunce in ghearele celei mai cumplite gelozii? Ce sansa minunata de a afla cateva lucruri noi despre tine, tu, barbatul sofisticat, cu standarde morale, cu master la o universitate din Top 100, mai educat decat 98% din compatriotii tai!

Creierul arhaic se schimba greu, in mii de generatii deoarece a aparut in mii de generatii. Cred ca trebuie sa fim ingaduitori si sa avem rabdare cu el. Mi se pare irational sa-i cer unui om  (sa pretind de la mine insumi) sa nu mai fie gelos, adica sa nu mai simta ceea ce natura lui primitiva mostenita il obliga sa simta. Daca gelozia nu ar fi avut avantaje evolutioniste nu ar fi fost selectatata si nu ar fi ajuns pana in zilele noastre. Realitatea este ca a ajuns si o intrebare mai inteligenta ar fi ce facem cu ea de acum incolo, cum o integram si in ce fel ii permitem sa ne invete ceva despre adancimile noastre mai putin admirabile.

Prin extensie, orice situatie care traieste in mine sau in tine emotii puternice, dorinte periculoase si impulsuri arhaice, violente ar putea fi asemenea unui profesor puternic, plin de compasiune (deoarece nu vrea sa ne lase sa traim in iluzie), care ne invita sa ne intoarcem privirea asupra noastra, sa incetam a mai cauta vinovati in exterior („cum a fost posibil sa faci asta?”) si sa descoperim ce spune reactia emotionala despre noi, despre felul nostru de a fi, despre reprezentarile si atasamentele noastre, poate, nevrotice.

Nu crezi si tu ca evenimentele dureroase au un potential de crestere mult superior situatiilor placute, cand lucrurile merg lin si sunt exact asa cum trebuie sa fie? Priveste in trecut si afla daca nu cumva salturile tale in crestere au fost stimulate de frustrare si suferinta, de dorinta de a depasi o situatie dificila, de nevoia de a face fata unui eveniment neplacut, fara a mai apela la trucurile copilariei („tati, tati, baiatul acela e rau cu mine!”). Mi se pare un adevar simplu al vietii, anume ca o viata confortabila, neprovocata de nimic,smoothly and sunshinely flowing, nu conduce la auto-investigatie si descoperiri majore despre sine pe cand evenimentele nedorite, enervante sau dezamagitoare, trezesc resurse nestiute si ne permit sa crestam, sa devenim mai integrati si mai maturi. Nu sugerez in niciun fel ca trebuie cautate, in niciun caz, ele vin de la sine, deoarece Realitatea este cel mai intelept profesor cu putinta si ne scoate la tabla din cand in cand, pe unii mai des, pe altii mai rar, insa fara a uita pe cineva, si ne intreaba, in stilul ei neutru: „ Ce observi la tine? Ce responsabilitate noua e necesar sa-ti asumi?”

Sigur, as vrea ca aceste lectii sa fieanuntate dinainte, eventual sa primesc un e-mail cu bibliografie insa Viata nu procedeaza asa, probabil pentru ca ii plac surprizele sau, mai degraba, s-a incredintat si ea dinamicii aleatoare, atat de detestata si neinteleasa de cei cu o nevoie de control exagerata, sustinuta, imi imaginez, de o anxietate corespunzator de mare. Dincolo de acest  mic inconvenient, cred ca putem transforma un eveniment dureros, plin de emotii negative, intr-o sansa reala de crestere, o posibilitate de a afla ceea ce nici profesorii de la Oxford nu-mi spun, anume noutati despre subteranele mele, amanunte dizgratioase despre „reptila” pe care o contin, sau, poate, pantera, hiena, vulturul sau maimuta. Nimeni nu se poate bucura, pe moment, afland astfel de lucruri insa, pe termen lung, depun oricand marturie, polaritatea lor se schimba. Privind retroactiv, sunt recunoscator oamenilor care m-au scos dim minti (sunt iute la manie) si am cochetat cu ideea de a-i omori, in gandul meu, si situatiilor care mi-au aratat parti din mine a caror existenta nu o banuiam, considerandu-ma o persoana civilizata si bine integrata social. Insa nu sunt asa si, daca esti o fiinta umana si nu un extraterestru venit sa mai rapeasca un american (milioane de mindboggling and graceful U.S. tax-payers cred asta, probabil pentru ca l-au citit pe John Mack de la Harvard, laureat la premiului Pulitzer dar nu si pe David Hume, care nu e un personaj din „Lost”), probabil semanam in numeroase aspecte, diferentele fiind nu de natura ci de grad.

In exemplul de mai sus un monolog interior de genul urmator nu ar fi exclus: „O clipa, de ce sunt asa de furios? Prietena mea este proprietatea mea? Nu are dreptul sa se vada cu cine doreste ea? Imi doresc sa se comporte ca o fetita si sa-mi ceara voie? Nu as mai avea niciun fel de respect pentru ea. Si eu ma vad cu cine doresc. Da, insa eu nu ma tin de mana cu femei, desi, uneori, vreau asta si chiar mai mult. Eu ii sunt fidel. Ea de ce nu poate fi? Totusi, ce a facut? Mainile lor s-au atins. Ce este asa de ingrozitor aici, de ce nu pot sa suport asta? Pentru ca nu ma opresc la fapte (un gest inofensiv) si mintea mea deruleaza pe repede-inainte un posibil scenariu (sex!) si asta ma face sa turbez. Insa lucrul acesta nu s-a intamplat, e doar imaginatia mea. Hmm, trebuie sa fiu foarte speriat de acesta posibilitate. Si chiar daca s-ar intampla, ma gandesc acum, de ce transform totul intr-o tragedie? Se sfarseste lumea? Mor? Ma imbolnavesc de o boala incurabila? E ultima femeie de pe Pamant? Chiar nu am incredere in mine ca as putea intalni pe altcineva? Nu credeam ca pot fi asa de insecurizat. Cat de irational pot fi! Am si o astfel de parte in mine, primitiva, infantila, posesiva, tematoare. Cum naiba m-am pricopsit cu ea? Bine macar ca acum o cunosc si, cand se va manifesta din nou, voi fi mai pregatit (ca si cum as incepe sa dezvolt anticorpi la virusul geloziei nejustificate) Oare mai am parti din astea tembele? Mai am, e suficient sa fiu atent la reactiile mele spontane, intense si sa le examinez. Zicea bine prietenul Socrate ca o viata neexaminata nu merita traita pentru ca nu are nicio valoare. M-as duce sa-i multumesc prietenei mele dar ma tem ca o sa ma considere instabil emotional (trec repede de la o stare negativa la una pozitiva). Hai sa mai astept putin. Sunt posesiv, ce mai, si nu-mi place asta la mine. Cred ca voi avea de lucru. Nu vreau sa-i transform pe cei pe care-i iubesc in „lucruri” aflate sub controlul meu. Sau daca fac asta trebuie sa renunt la valoarea pe care o atribui libertatii. Nu, in niciun caz! Libertatea, a mea si a altora, merita orice sacrificiu. Ma identific cu aceasta valoare. Sa renunt la ea e ca si cum as renunta la mine. Nu vreau sa traiesc in relatie cu un sclav sau sa devin eu unul. Dispretuiesc sclavii si victimele. Si nici nu vreau sa-mi plang de mila („Sunt posesiv si nu stiu ce sa fac, bietul de mine!”). Mai bine acord mai multa atentie acestei parti, tot nu-mi vine sacred ca o am dar faptele sunt fapte, si o ajut sa creasca. Dar cum puii mei (expresie invatata de la primul ministru, via mass media) sa fac asta? Mai trebuie sa ma gandesc. Poate vorbesc si cu niste oameni suficient de sinceri pentru a recunoaste ca au trecut, sau trec, prin ceva asemanator. Ce chestie, parca imi place mai mult de mine acum. Si nici nu mai sunt furios.si ma uit la ea, mmm, ce dulce e! Ce-ar fi…”

Ai inteles, nu? Gelozia, invidia, furia, frica disproportionata, reactiile exagerate, isteria, „scenele”, agresivitatea scapata de sub control, toate sunt oportunitati de auto-explorare, modalitati, cam neplacute, e drept, de a invata despre noi insine, de a investiga „programele” care ruleaza pe etajele inferioare ale mintii (din afara constiintei), de a descoperi mecanisme distorsionate de interpretare a realitatii, de a intelege cum ne agatam de iluzii si, astfel, de a ne situa in punctul zero al schimbarii, adica acolo de unde realitatea poate incepe prin a fi altfel. Nu cred ca o schimbare in bine, in sensul unei autoacceptari superioare si al activarii unor resurse pozitive, nu ar putea contine in structura ei elementul magic al constientizarii. Totul incepe prin a vedea, a observa, a intelege. Aceasta este deja spiritualitate, adica miscare evolutiva. E suficienta? Probabil ca nu. Dar e necesara. E si dureroasa, cum poate stii prea bine. Dar asa este aproape orice nastere.

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin