suflet de maidanez (dar nu turbat)

Iti amintesti de cainele pe care il pusesem, acum cateva articole, sa se uite in oglinda? Ei bine, as vrea sa-mi spui, in sinea ta (comunicam telepatic), daca, in acord cu filosofia ta de viata, are suflet. Inteleg prin „suflet”  o entitate non-fizica, invizibila, avand o anumita identitate (sa-i spunem Rene simpaticului patruped, in amintirea lui Rene Descartes, parintele filosofiei moderne, cel care a afirmat ca lumea mentala si lumea materiala sunt separate).

Din motive usor de banuit (acordul cu F.M.I, trafic scapat de sub control, oase toxice, imbatranire) devotatul Rene va muri candva. De ce candva? Sa presupunem ca a murit azi. Stapanul lui este indurerat de aceasta pierdere. Si, fireste, plange. Rene nu va mai da niciodata din coada. De fapt, nu va mai putea fi vazut vreodata (deoarece va fi ingropat). Insa sufletul lui Rene nu a murit (pentru ca este nemuritor). Stapanul lui stie asta. Si totusi plange. De ce? Deoarece sufletul lui Rene nu mai este conectat la corp, prin urmare, in lumea materiei, e ca si cum nu ar mai fi. Aceasta absenta este dureroasa. Lacrimile sunt inevitabile.

Sper ca nu ai sesizat vreo contradictie pana in acest punct. Sufletul Rene a fost in legatura cu corpul Rene o vreme dupa care s-au despartit. De aceea corpul Rene nu se mai misca, adica este acum inanimat (in limba latina „anima”=suflet). Nu stim nimic despre evolutia sufletului Rene in lumea mentala (sau sufleteasca sau spirituala sau chiar „primul cer al cainilor”, daca vrei).Ne putem imagina tot felul de lucruri si cu un pic de bunavointa putem, eventual, intalni pe cineva care pretinde ca o vede sau comunica uneori cu ea.

Exista totusi cateva mici probleme insolubile. Prima, si poate cea mai nesuferita, pentru dualisti (cei care cred ca experienta subiectiva este distincta de procesele fizice, in cazul de fata neuronale) suna astfel: cum este posibil ca o entitate lipsita de caracteristici fizice (sufletul imaterial) sa interactioneze cu materia (corpul)? Cu alte cuvinte, unde se intalnesc doua elemente, sufletul si corpul, care nu au nimic in comun? Daca sufletul ar avea fie si doar un punct in comun cu materia (punctul de intalnire) nu ar mai fi non-fizic, deci nu ar mai face parte dintr-o lume complet diferita (in care dispune de o conditie nemuritoare). Asa cum pasarile nu traiesc sub apa, ci au lumea lor, nici sufletele nu traiesc in lumea materiala, ci in lumea lor separata. Insa nu spuneam mai devreme ca sufletul lui Rene a locuit in corpul lui Rene cainele? Sa ma fi inselat? Adica doar sa-mi fi imaginat ca Rene are inauntrul lui ceva misterios si indetectabil numit „suflet” (sau „constiinta” sau „Eu”) cand, de fapt, aceasta era doar proiectia gandului meu asupra lui? Oare lacrimile stapanului sunt adecvate si autentice, adica el simte ca l-a pierdut pentru totdeauna? Oare ideea ca sufletul lui Rene exista undeva intr-o lume subtila (poate un paradis al cainilor capabili de devotament) nu este nimic altceva decat o incercare disperata de a-l pastra, adica un refuz furios al unei realitati tragice? (cei care mor dispar pentru totdeauna)

Mistica existentei unei lumi separate (a sufletelor, a spiritelor, a constiintelor individuale, a identitatilor transcendente), spuneam, ridica o serie de intrebari dintre cele mai neplacute pentru cei obisnuiti sa ia aceste lucruri ca atare, adica obisnuiti sa nu gandeasca. Sunt impotriva acestui fel de a trai. Simt ca viata este mult mai interesanta cand iti pui intrebari curajoase, cand indraznesti sa iesi din perimetrul unor idei inghitite pe nemestecate, cand faci inca un pas si intri in propria ta frica printr-o intrebare tulburatoare. Nu-mi plac strutii. Viata, in imensa ei generozitate, ne ofera sansa de a gandi. Pericolul dispare daca ne punem palmele la ochi sau ii inchidem pur si simplu, refuzand sa vedem. Insa acesta nu este un fel de a onora darul Vietii. Putem alege sa traim cu ochii deschisi. Poate ca dualistii, fie ei filosofi sau mistici, gresesc. Sau poate, dimpotriva, detin adevarul. Te chem intr-o lume a intrebarilor, lipsita de raspunsuri securizante la sfarsitul cartii. Sa numim asta vioiciune mentala? Sau deschidere? Poate flexibilitate? Nevoie de a intelege? Nu cumva aceasta este starea naturala a unui copil? Nu cumva insasi Viata inainteaza in aceasta directie?

Prefer mereu un gand original, o uimire copilareasca si o apreciere noua unor pozitii rigide sau inghetate. Votez cu pescarusii impotriva serpilor care nu se pot ridica deasupra ideilor care ii protejeaza de frica. Cred ca mintile noastre sunt facute sa se avante in necunoscut. Iar sufletul lui Rene, am impresia, mai traieste doar in memoria celor care l-au cunoscut (sa nu-l uitam pe medicul veterinar!). Iar memoria, exact ca o lumanare, in cele din urma se stinge si ea. Un fel de Big Bang, doar ca la polul opus.


Publicat

în

de către

Etichete: