stangace, impiedicata, retardata

Daca facultatea ar admite cursuri mai excentrice, unul din ele ar trebui sa fie, cum am spus candva, „Dostoievski” (un cercetator atent al sufletului uman, deghizat intr-un om de litere). Un altul, in viziunea mea, ar fi „Oliver Sacks”. Stiu ca sunt idei utopice insa imi face placere sa-mi imaginez.

Rebecca era o persoana deficienta mintal, conform testelor (in clinica lui Sacks). Uita drumul spre casa, nu putea deschide o usa, avea nevoie de cateva ore pentru a-si introduce mana intr-o manusa sau piciorul intr-un pantof. Extrem de stangace, incapabila sa-si coordoneze miscarile, era descrisa, intr-un raport, ca un „idiot motor”.

Oamenii radeau de aceasta tanara cu IQ de 60 care nu reusise sa invete sa citeasca sau sa scrie si era o catastrofa cand mergea la magazin, deoarece nu putea numara restul (inca mai intalnesc, in Romania, oameni care nu reusesc sa opereze cu banii cei noi si nu inteleg ce inseamna 12 lei). Cu toate acestea, intr-o anume circumstanta, cu Rebecca se intampla ceva uluitor: tanara femeie „impiedicata”, haotica in miscari si cu o multime de blocaje motorii, atunci cand asculta muzica, putea sa danseze.

Sacks a observat asta si la alti retardati:secvente de miscari ce presupuneau sarcini simple, imposibil de executat corect, brusc, pe un fond muzical, erau executate perfect. Desi nu am vazut niciodata asta, tot sunt impresionat citind doar relatarea faimosului neurolog britanic. Exista ceva minunat in organismul uman, o tendinta de auto-organizare ce pare a fi activata de armoniile sonore.

Insa forta vindecatoare a muzicii nu este singurul lucru exceptional pe care vreau sa-l punctez in cazul Rebecca. Mai este unul (pe care il leg de munca mea, desi eu lucrez cu persoane normale, cu inteligenta in general medie si supramedie): forta organizatoare a rolului dramatic. Jucand teatru, Rebecca nu mai parea deloc o persoana cu grave deficiente mintale sau neuronale. Se putea adapta oricarui rol. Era din nou o persoana intreaga. Cum este posibil un astfel de miracol? Nu putem decat specula, deocamdata.

Ba nu, mai putem face ceva : sa integram capacitatile narative si simbolice ale mintii umane intr-un demers reconstructiv si creator, sprijinind dezvoltarea personala, in grup. Desi apreciez valentele vindecatoare ale relatiei „unu la unu” (psihoterapia individuala), sunt fascinat de posibilitatile de restructurare si evolutie oferite de lucrul in grup (intr-un grup coeziv si empatic, precizez!). Disponibilitatile narative, usurinta noastra de a inventa sau continua o poveste (un rol) activeaza resurse mentale neasteptate. Cazul Rebecca (si pacientii care i-au urmat) ilustreaza intr-un mod spectaculos asta. Imi pare rau sa intalnesc adulti identificati cu rolurile lor cotidiene, blocati, cu alte cuvinte, in ele si speriati de posibilitatea de a se juca, renuntand la o parte din cenzuri. Copilul din noi nu moare niciodata si ne poate imbogati viata cu voiosia, dezinvoltura si inventivitatea lui. „Copilul”  nu este o entitate misterioasa din inconstient ci pur si simplu o retea de circuite neuronale. Dramaterapia experientiala o scoate din latenta. La fel fac dansul si teatrul si, probabil, celelalte arte. Viitorul  recuperarii si dezvoltarii personale apartine acestor intalniri fericite. Cei care stau pe margine si comenteaza ostil, suferind in secret pentru ceea ce  isi refuza, se chinuie singuri. Iisus nu a foes departe de adevar: „imparatia cerurilor”, adica starea de echilibru si bucurie, apartine celor care sunt „asemenea unui copil”, adica presupune stimularea unor zone neglijate, poate necunoscute, din creier. Rebecca facea asta spontan iar Sacks a fost acolo, pentru a impartasi cu noi aceste descoperiri. Nu se reduce totul la scheme cognitive si gandire conceptuala urmand logica Stagiritului. Exista un mod alternativ in care poate fi articulata realitatea. Tu ce faci, ramai pe margine sau participi?


Publicat

în

de către

Etichete: