Acest articol, mai mult decat altele, are nevoie de cateva explicatii inainte de a fi citit. Ar putea parea, mai ales din titlu, un articol cu potential exploziv desi, in realitate, este unul cuminte.
- Articolul se adreseaza, in primul rand, specialistilor in psihoterapie (in formare sau deja acreditati) si posibililor clienti ai acestui tip de serviciu psihologic.
- Folosesc termenul de „psihoterapie” in sensul lui restrans, anume de interventie psihologica oferita de profesionisti unor persoane cu diferite tipuri de tulburari mentale (de la fobii si atacuri de panica pana la marile boli mentale (schizofrenie) si tulburari disociative). Nu ma refer la psihoterapie in sens larg, adica la acele modalitati psihologice destinate a veni in intampinarea unor crize existentiale, dificultati relationale, in familie sau in cuplu sau probleme de identitate profesionala ori doliu dupa o pierdere importanta. Aceasta a doua categorie de probleme o asociez cu persoane aflate in afara spectrului psihopatologic (dar admit ca nu se poate trage o linie clara intre normalitate si afectiune mentala)
- Nu exista nimic blamabil in a fi depresiv sau foarte anxios tot asa cum nu exista nimic blamabil in a fi gripat sau a avea un adenom de prostata. Inca exista stereotipul condamnarii morale a celor care se confrunta cu o boala psihica si vreau sa ma delimitez de acesta perceptie publica. Oamenii care trebuie sa lupte cu o afectiune psihologica au acelasi drept de a fi ajutati ca si cei care au de infruntat diabetul sau cancerul.
Acestea fiind zise, si pentru a nu mai prelungi asteptarea, sunt gata sa-ti impartasesc micul secret murdar al psihoterapiei. Mai trebuie sa stii ca acest titlu nu-mi apartine: l-am imprumutat, fara sa cer voie, de la un presedinte APA pe care il admir si, de la un timp, il promovez (nu atat pe el cat miscarea pe care a generat-o, forma cea mai frumoasa de psihologie pe care o cunosc).
Daca ai absolvit deja o scoala de psihoterapie, in opinia mea, ar fi necesar sa ai cunostinta de acest secret. Insa de la ceea ce este necesar pana la ceea ce este real uneori drumul e lung (sau nesfarsit). Este posibil ca:
- Formatorii tai, mai ales daca sunt relativ tineri, pur si simplu sa nu-l stie (sa nu fie constienti)
- Formatorii sa detina aceasta informatie dar, din diferite motive, sa nu o dezvaluie in timpul programelor de training
- Formatorii mai in varsta sa fi ajuns, in baza experientei personale, la aceasta intelegere si sa o impartaseasca selectiv
Situatia ideala, asa cum mi-o reprezint eu, care sunt, probabil, un idealist, este aceea in care secretul este impartasit in prima ora a programului de formare. Ar fi interesant, avand acest reper, sa evaluezi, in cazul tau (daca esti un specialist), cum au stat lucrurile si sa tragi concluziile folosindu-ti propria minte.
Acum voi dezvalui secretul (suspans?) si voi oferi cateva scurte comentarii. Mai mentionez doar ca ceea ce afirm despre psihoterapie (in sens restrans, sper ca nu ai uitat!) afirm si despre medicatia psihiatrica. Nefiind insa psihiatru, si fiind la curent doar cu numeroasele studii de evaluare a rezultatelor psihoterapiei (nu cele imaginate sau dorite de terapeuti) ma limitez la serviciile psihoterapeutice. Sunt in aceasta profesie de mai bine de 10 ani si nu am sentimentul ca as fi un incompetent (am o rata de abandon al terapiei (drop-out) neobisnuit de mica, asta in conditiile in care rata medie este de cel putin o treime, urcand uneori la doua treimi-vezi studiul Barry Duncan si Scott Miller). Prin urmare, cred ca am o anumita pricepere si, sper, credibilitate. Dar chiar daca ar fi altfel, rezultatele studiilor nu pot fi negate. Iar studiile de evaluare a psihoterapiei spun, in mod consistent, acelasi lucru. Din nou si din nou, de cateva decenii, cercetarile ajung la o concluzie identica:
Psihoterapia nu vindeca pe nimeni!
Poate formatorii tai ti-au spus ca psihoterapia nu-i vindeca pe psihopati. Nu ti-au spus intregul adevar! Asa este, psihopatii nu raspund la terapie si adesea nici nu ajung sa solicite astfel de servicii. Ei sunt ego-sintonici (se simt bine cu ei insisi) si umbla liberi pe strada (si apar la televizor, ca sa nu uit sa fiu cinic). Insa nu doar persoanele cu tulburari grave de personalitate nu sunt vindecate. Nimeni nu se vindeca prin psihoterapie! (sper ca nu ai lesinat din cauza socului)
De aici nu rezulta ca psihoterapia este ineficienta. Am nevoie de gandirea ta logica in continuare! Desi este adevarat ca unele forme de psihoterapie (sunt peste 500 de modele terapeutice) sunt in mod vadit ineficiente (iar clientii sunt pacaliti) alte forme si-au demonstrat, in mod repetat, eficienta partiala.
Citeste atent ultima fraza! Psihoterapia nu vindeca pe nimeni dar este de ajutor (uneori de mare ajutor) in eliminarea simptomelor. Vindecarea si eliminarea simptomelor sunt lucruri diferite! Chinina elimina simptomele malariei (pari a fi sanatos) dar intreruperea tratamentului ii permite bolii sa reapara. Doar antibioticele vindeca un bolnav de malarie. Analogic vorbind, psihoterapia, in aproape 100 de ani de existenta, nu a descoperit „antibioticele” (iar Freud, spre marele lui merit, a visat la asta, tocmai de accea a vorbit despre „cura”).
Nici nu sunt mari sperante, in acest moment, ca psihoterapia ar mai putea face acest salt urias, astfel incat sa ajunga la idealul vindecarii (si acesta e principalul motiv pentru care ma retrag din profesie si ma re-orientez spre forme de dezvoltare personala mult mai promitatoare, intemeiate stiintific).
Cat de mare este ajutorul oferit de psihoterapie? Ei bine, exista o cifra care apare mereu in studii. Aceasta cifra este 65. Fara a reusi vindecarea, dar fiind capabila sa elimine simptomele, psihoterapia nu pare a reusi sa treaca de bariera de 65. Ce inseamna 65?
Inseamna ca procentul pacientilor care raporteaza eliberarea de simptome sau, pentru un pacient specific, gradul in care el experimenteaza diminuarea pana la disparitie a simptomelor este de 65%. Acest procent este un fel de viteza a luminii pentru obiectele accelerate. Nu poate fi depasit tot asa cum nimeni nu poate accelera o particula peste pragul vitezei luminii (spre satisfactia lui Einstein, observator amuzat al acestor eforturi aflat intr-un Univers paralel).
Avem motive sa fim optimisti: 65% este mai mult decat 50%. Prin urmare exista efecte desi nu sunt considerabile (insa pentru o persoana cu atacuri de panica, diminuarea lor fie si numai cu 20% este o usurare). E adevarat, o buna parte din aceste efecte se datoreaza fascinantului efect placebo (pe care il studiez si eu, inca uimit). Dar asta e deja o alta discutie si vreau sa te protejez, pentru ca o veste proasta e deja suficienta (in plus, intamplarea face sa public acest articol in ziua in care a murit omul care, alaturi de altii, iti permite sa navighezi acum pe Net cu ajutorul unui iPhone)
Nu trebuie sa fii un mare economist (ruda cu Roubini) pentru a intelege ca, atat in cazul bransei psihoterapeutilor, cat si in cazul industriei pharma, producatoare de medicatie psihiatrica, exista interese economice serioase si dorinte cumva naturale de a pastra intr-o zona de umbra adevarurile dureroase. Dar nu toata lumea a acceptat acest pact al tacerii. De astazi, in relatia cu clientii sau pacientii tai, poate ca si tu vei dori sa fii mai transparent. Nici mie nu-mi vine usor sa spun adevarul dar am descoperit, treptat, un lucru:intr-o zi voi muri si nu vreau ca pana atunci sa traiesc in frica.