si Facebook m-a facut fericit, fara sa-l folosesc (deoarece nu am cont pe el)

Am republicat, recent, un articol („tu cui ii permiti sa-ti iroseasca viata?”) despre viata traita cu sens respectiv capcana uneori neobservabila a irosirii ei in actiuni lipsite de sens.Era un articol scris intr-un mod oarecum impulsiv, plecand de la sentimentul pe care l-am avut urmarind un meci de fotbal (sunt un barbat primitiv si nu unul sofisticat, cum poate ai facut greseala de a-ti imagina). Nicio clipa nu mi-am imaginat ca va deveni cel mai popular articol din istoria acestui sit (masuratoare facuta dupa numarul de accesari si, cum poti verifica, de „like”-uri, 52 in acest moment).

Ma bucura foarte mult aceste cifre si voi explica in continuare de ce. In articolul respectiv afirm, si subliniez, ca viata nu are niciun sens si este responsabilitatea noastra sa-i dam unul. O astfel de afirmatie reflecta cu acuratete pozitia mea filosofica, pe care imi face placere (oare de ce?) sa o repet:

Traim intr-un Univers compus, la nivelul ultim, din materie si energie. Nu este un Univers creat de un agent supranatural insa multora dintre noi le place sa creada asta, mai ales ca, la prima vedere, o asemenea credinta nu costa nimic, pentru a-si pastra la un nivel acceptabil sentimentul de frica (intr-un Univers aleator, in care fenomenele, pana la un punct, se produc in mod intamplator, suntem expusi continuu unei serii interminabile de pericole: gandeste-te numai la o persoana careia i se descopera un cancer pulmonar, desi nu a fumat niciodata si a avut un stil de viata sanatos-e un caz real, btw).

Neexistand un Creator care sa-l controleze si, intr-un final fericit, chiar si apocaliptic, la o adica, sa aseze lucrurile in armonie (asemenea unui parinte care intervine in haosul iscat de 3-4 prichindei expusi excesiv la modelele de exprimare a agresivitatii din desenele animate), Universul in care se intampla sa traim si noi, astazi (si inca un numar de ani dar nu foarte multi, la scara istoriei cosmice), nu ne ofera o directie privilegiata in mod absolut pe care sa o urmam in deplina siguranta.

Cu alte cuvinte, Universul nu se indreapta catre nimic in mod intentionat, pur si simplu exista in tot felul de varietati (toate bazate pe combinatii de atomi) care apar si dispar fara incetare, intr-un dans continuu (sansa a facut sa cunosc, dar nu in sensul biblic, o serie de femei capabile sa danseze ore in sir, fara sa oboseasca, fenomen pe care nu-l inteleg dar de care sunt fascinat, si acum am explicat si de ce). Fiind astfel, Universul nu are niciun sens.

Nu este deloc o concluzie pe care sa o pastrezi in minte inainte de a adormi si, daca intreaga mea filosofie s-ar rezuma la ea, cel mai cuminte lucru ar fi acela de a-mi trage un glont in cap, cu un pistol procurat la fel de usor ca in cazul  recent al politistului care ne invata pe toti, desi nu cred ca si-a propus, ce inseamna posesivitatea si gelozia. Vestea cea buna, dar nu novotestamentara, este ca intr-un Univers fara sens, in care se intampla sa te gasesti (desi nu te-a intrebat nimeni daca vrei sa fii, adica sa te nasti), nu te opreste nimeni de la a-i da tu unul. Nu intregului Univers, desigur, sa fim atenti la omnipotenta infantila, ci vietii tale.

Esti liber sa dai vietii tale un sens!

Mie asta imi pare (asa o simt, aproape visceral) o filosofie foarte optimista, la fel de apropiata de o viziune nihilista pe cat era, in anii ’90, modestul (ca venituri) Ion Iliescu de economistii neoliberali (imi imaginez ca ma citesc si absolventi de Stiinte Economice, asa se explica ultima analogie). Gasesc incantatoare libertatea de a-i oferi vietii mele sensul pe care eu il gasesc cel mai potrivit, adica de a-mi conduce viata dupa valori pe care eu le aleg. Oricat de mult m-ar iubi cineva, daca incearca sa-mi impuna valorile lui sau ale ei (exista si variante subtile de „impunere”, din sfera seductiei) ceea ce se poate astepta de la mine se plaseaza pe un continuum pe care pot fi intalnite palma peste bot(ic) si disparitia lipsita de regrete. Exagerez putin, fireste, din motive stilistice. Vreau sa spun ca intr-o lume ideala fiecare adult s-ar stradui foarte tare, fara sa reuseasca mereu, sa respecte si sa incurajeze libertatea aproapelui de a-si alege valorile si in niciun caz, in niciun caz, nu ar incerca sa-i indoctrineze pe copii (comportamente pe care le gasesc de la vag iritante pana la oribile).

Asta nu inseamna ca valorile nu pot fi discutate si contestate („este mai bine ca avortul sa fie liber sau sa fie interzis?”), dimpotriva, este de preferat ca dialogul etic sa fie exersat cat mai des, intr-o maniera rationala. Nu vad cum ar putea fi folositoare credinta oarba pe care o compar, uneori, cu raspunsul dat de unii parinti interpelati de odraslele lor („Dar de ce trebuie sa fac asta?”-„Pentru ca asa spun eu!”).

Ce anume, ca sa revin, ma bucura observand audienta articolului citat (si citit)? Concluzia ca o serie de oameni par sa gandeasca asemanator, imbratisand idei la prima vedere extrem de angoasante dar, la o analiza mai atenta si, mai ales, o intelegere mai profunda, pozitive si, de ce nu, poate chiar frumoase. Imi permit sa folosesc, fara rusine, aceste epitete, deoarece nu sunt idei care sa mi se datoreze, le-am descoperit si eu, in felul meu (mai rezonant cu broscuta testoasa decat cu Ahile cel iute de picior), asa cum au facut-o si altii, de-a lungul timpului si o vor mai face, intrucat timpul nu s-a incheiat.

Faptul ca tu ai putea fi inca unul intrat in acest club (compus in mare parte din anonimi) mie imi creeaza un fior de placere pe sira spinarii, fior pe care nu-l mai numesc, plin de naivitate, ca alta data, „trezirea sarpelui Kundalini” si pentru care, nu stiu de ce (si nici nu am cum sa aflu, avand mintea inca plina de biasuri), imi vine sa-ti spun:

Multumesc!


Publicat

în

de către

Etichete: