sfarsitul copilariei (cognitive)

Intalnirea cu frustrarile acestei lumi ne determina destul de repede sa dorim sa le controlam, pentru a maximixa placerea (faimosul principiu freudian al placerii). Cum am putea atinge acest obiectiv? Avand o putere imensa, desigur. La limita, o putere infinita. Se numeste dorinta de omnipotenta (copilul mai mic de 5 ani este chiar convins ca o detine: omnipotenta infantila). Realitatea, prin conditiile ei limitative, ne obliga sa renuntam la credinta ca am putea fi altfel. Si cu dorinta ce se intampla? Ea nu dispare din fiinta ca intreg ci doar din constiinta (fiind reprimata). Si ramane nemiscata in inconstient? Nicidecum! (psihicul este un sistem dinamic) De acolo este proiectata undeva in afara, pe o persoana (tatal atotputernic sau maestrul spiritual), pe o organizatie (partidul, de exemplu) sau pe o fiinta pe care nu a vazut-o nimeni (o divinitate). De la aceasta instanta externa asteptam interventia salvatoare, adesea miraculoasa, in virtutea formidabilei puteri de care dispune. Nu e uimitor cum, in ciuda nesfarsitelor dovezi contrare, oamenii continua sa creada in propriile lor proiectii? Nu este. Tendinta sanatoasa a  mintii este aceea de a-si retrage si asimila proiectiile (exista totusi situatii cand lucrul acesta nu mai este posibil). Pentru a putea retrage o proiectie este necesar sa ramai in legatura cu ea (altfel se pierde pentru totdeauna si, o data cu ea, ceva din tine). Asa ca Dumnezeu vazut ca o fiinta separata si omnipotenta (un Alter) ramane viu in zonele infantile ale umanitatii („o sa te spun lui Tata si o sa vezi ce-o sa-ti faca” vs „tatal meu e mai puternic decat al tau”).

Acesta nu este un articol impotriva religiei scris de un psiholog ateu, desi asa pare, ci o invitatie la asumarea responsabilitatii inclusiv in plan spiritual (oare Iisus chiar a murit si a inviat pentru tine, scutindu-te de efortul nesuferit si dificil de a-ti asuma in mod curajos propria viata?). E adevarat, nu cred intr-o fiinta divina separata de realitate, indiferent de ochelarii crestini, islamici sau hindusi prin care o caut. E posibil ca ea sa exista iar eu sa pierd pariul. E posibil sa fiu deformat de meseria mea, atat de orientata spre crestere, implicand deci renuntarea la atitudini si asteptari infantile. E posibil ca intreaga mea experienta de viata (si a altora pe care ii admir) sa fie interpretata gresit. Aleg insa sa am incredere in ceea ce simt. Iar Dumnezeul separat si atotputernic pe care il refuz, daca exista cu adevarat, sper sa-mi aprecieze onestitatea. Nu vreau sa cred in el din frica. In acelasi timp ma bazez pe caracterul unitar al Realitatii (in sensul fizicalist al termenului). Cartile sunt date iar jocul este in plina desfasurare. Sper din tot sufletul ca finalul este deschis (jocurile al caror rezultat este stiut dinainte sunt lipsite de sens). Recunosc, ma ia un pic ameteala cand prospectez viitorul. Asa ca ma consolez cu formula aceluiasi Iisus:

„Eu nu sunt stapanul tau,caci tu ai baut si te-ai imbatat din izvorul clocotitor din care eu insumi izvorasc”. Nu o cauta inutil intr-una din cele 4 evanghelii pentru ca nu este acolo ci pe un manuscris gasit in 1945 intr-un ulcior, la Nag Hammadi. 114 „rostiri” scrise pe un papirus. Evanghelia dupa Toma.


Publicat

în

de către

Etichete: