Intr-un an se nasc 4 sau 5. Nu in orice conditii: e nevoie de foarte mult hidrogen si de o ciocnire. De asemenea, e necesar ca gravitatia sa depaseasca presiunea. Sunt cumva obscur? Ma refer la nori moleculari gigantici, aflati pe bratele spiralate ale galaxiei noastre. Daca, in urma unei ciocniri, o portiune din nor incepe sa se scufunde in ea insasi, sub efectul propriei greutati si suntem prin preajma (desi nu e recomandabil!) putem asista la nasterea unei stele. Cum spuneam, doar 4-5 pe an. In esenta, apar in urma unor contractii (ale norilor). Nimic nou, nu-i asa? (doar ca norii interstelari nu se plang niciodata de travalii prelungite)
Pana azi, anul acesta, s-au nascut probabil inca 2 stele noi in Calea Lactee. Poate ca pe una va aparea viata? Aproape sigur nu insa Universul e asa de mare, de ce nu ar exista viata, chiar foarte multa viata, in alte parti ale lui? In fond, Calea Lactee, in centrul careia se presupune ca se afla o uriasa gaura neagra (care te va inghiti negresit, daca nu esti cuminte!), este doar una din cele 100 de miliarde de galaxii din Univers. Daca fiecare galaxie are 150 de miliarde de stele, cum are galaxia noastra spirala, imagineaza-ti cate stele sunt deasupra capetelor noastre (si dedesubt, pentru a nu fi nederepti).
Nu ai o imagine concreta, presupun. Gandeste-te la sistemul nostru solar si la faptul ca are nevoie de 250 de milioane de ani pentru a reusi un tur complet al galaxiei. Da, asa cum tu te poti invarti in jurul blocului, numind asta „jogging”, si sistemul solar traverseaza toate bratele spiralate ale galaxiei, pana ajunge in punctul din care a plecat (in caz ca nu-ti mai amintesti, am parasit precedentul brat acum 5 milioane de ani).
Acest articol este despre Dumnezeu. De fapt, despre Marele Zeu, ca sa nu se supere pe mine Allah, Yehova si puzderia de zeitati hinduse venerate inclusiv de oameni cu studii superioare, mandri de capacitatea lor de a gandi.
Descoperirea galaxiilor dateaza din anii 1920. Exact, daca noi am purta acest pseudo-dialog pe la 1911 (acum 100 de ani) , nu am avea nici cea mai vaga idee despre galaxii (dar am putea face predictii astrologice, fara teama), deoarece telescopul de pe muntele Wilson inca nu a fost pus in functiune (ce idee pe guvernul american, sa dea banii pe o luneta ceva mai mare in loc sa mai construiasca niscaiva avioane de lupta). Galaxiile sunt un fel de insule de materie in Univers. Nu se suporta prea bine unele pe altele (cele mari le inghit pe cele mici-nu glumesc, chiar ma ingrijoreaza acest fenomen daca ma uit la vecina Andromeda!) S-au format cam la un miliard de ani dupa Big Bang si de atunci se tot indeparteaza unele de altele (asa numita deplasare spre rosu, de la spectrul luminii emise de galaxie)
Toate aceste cifre au rolul de a te ajuta sa-ti faci o imagine a spatiului in care traim, umplut cu tot soiul de obiecte aflate in rotatie). Priveste-te si incearca a-ti da seama, prin contrast, cat esti de mare. Nu ai asa un sentiment, daca ai reusit sa-ti creezi o reprezentare a celor 100 de miliarde de galaxii ca esti, cum sa zic, destul de mic? (iti sugerez acest exercitiu mediat de astronomie mai ales atunci cand faci pe grozavul sau cand cineva din apropierea ta „se da mare”) Te uitai cumva cu dispret (scuze, scuze, cu compasiune) la o gaza? Cum crezi ca se uita MGC 1232 (aflata la o aruncatura de bat, 100 de ani lumina) la tine? (si la mine, evident)
Suntem mici, mici de tot!
Si nu e un sentiment prea placut. Cine isi doreste sa fie mic si neajutorat? Cine aspira la a fi complet lipsit de importanta? Cine vrea sa nu conteze deloc si sa nu aiba niciun fel de relevanta? Nu e deloc amuzant sa fii mic. Dar esti! Prin urmare e nevoie de o vrajitorie: e nevoie sa cresti ca prin farmec! Nu-mi spune ca lucrul acesta e posibil doar in povesti. Cateva miliarde de oameni, in acest caz, traiesc intr-o poveste. Ei au reusit sa nu mai fie mici. Au rezolvat angoasanta problema a lipsei de importanta. Intr-un Univers intimidant prin marimea lui si-au redobandit stima de sine (cine spunea ca marimea nu conteaza?)
De fapt, poate nu e chiar un numar de circ. Poate e real. Exista cineva (Marele Zeu) care ne absolva de uluitoare lipsa de relevanta pe care o avem in raport cu Universul care ne contine si ne reda valoarea pierduta printre galaxii lenticulare sau eliptice. Nu e o oferta atragatoare? Tu ai refuza sa crezi ca exista cineva care te-a creat cu un scop (si din dragoste)? Te-ai opune ideii ca exista cineva mai mare ca Universul pentru care contezi? (desi e destul de neclar cum, mai ales daca tocmai ti-a murit un copil intr-un accident stupid)
Suntem mici dar sufletele noastre sunt de nepretuit in ochii lui Dumnezeu (Allah, calmeaza-te, am zis deja ca ma refer si la tine!). Avem importanta, in ciuda aparentelor. Celui care a creat Universul ii pasa de noi. Ne-a inzestrat, cine stie, chiar cu suflete nemuritoare (desi nu pare ispititor sa suferi la nesfarsit in Iad, printre alti pasionati de stiinta sau doar privitori ai cerului instelat). Universul, brusc, nu mai pare coplesitor. E ca si cum, prichindel fiind, ma uit la un baiat ceva mai mare (merge la scoala), nu-mi place comparatia si, deodata, ma relaxez, deoarece a venit tatal meu baschetbalist in NBA (sau macar la Asesoft Ploiesti)
Dumnezeu ne salveaza de ingrozitorul sentiment al lipsei de importanta. Ne reda demnitatea, speranta, confortul interior. Sau poate ca nu? Poate ca aceasta ratiune a existentei la Dumnezeu e doar un mecanism psihologic defensiv? Si daca Dumnezeu e inventat de noi pentru a ne apara de senzatia de a fi extraordinar de mici, nu e aceasta o aparare sanatoasa? Nu ne este de ajutor? Nu ne protejeaza de impulsuri periculoase cum ar fi acela de a ne sinucide, cand lucrurile merg prost si oricum nimic nu conteaza? (simt nevoia sa mentionez in acest punct ca autorul acestui articol, je, este un psihoterapeut caruia nu i s-a sinucis niciun client)
Totusi, nu ar fi suficient sa ne simtim importanti in relatie cu cativa oameni? (sau chiar un caine sau un hamster) Nu am putea fi fericiti, cand si cand, deoarece contam pentru alte fiinte umane? Nu este suficienta pretuirea altor oameni? Este adevarat ca si ei, la randul lor, la scara infinitului Univers nu conteaza deloc, dar nu se afla exact aici misterul solidaritatii? Este prea putin, spui? Simti nevoia de mai mult?
De ce, draga mea, esti lacoma de importanta? Pretuirea pe care ti-o ofera o mana de oameni este dezamagitor de mica? Vrei sa contezi in primul rand pentru o fiinta care sa nu-ti semene si, in plus, sa fie chiar mai mare decat Universul care te umileste prin dimensiunile lui? Nu e ca si cum ti-ar fi sete si ai dori sa bei toata apa de pe Pamant? Prin ce e mai putin pretioasa apa dintr-o sticla de 0,5 litri? (aceasta analogie nu-i vizeaza pe consumatorii de bere) Daca parintii tai, sau o femeie, sau un barbat, sau un copil, hai, un extraterestru, te iubesc, nu ti se pare ok? Esti cumva o persoana imposibil de multumit? (cumva asa sunt copiii, un rezervor nesfarsit de dorinte?)
Aha, ai o sete mare! Poate pentru ca nu ai baut suficienta apa? In caz ca nu descifrezi metaforele mele transparente: poate pentru ca nu esti suficient de prezenta in viata ta astfel incat sa apreciezi clipa? Cu alte cuvinte, e posibil sa dormi si sa creezi, in mintea ta, o poveste cu fiinte imaginare si asta in timp ce, minunata ironie, vorbesti despre trezirea constiintei spirituale?
Ma gandesc la Grupul Local (roiul cu 30 de galaxii din care face parte si Calea Lactee) si, in chip ciudat, nu ma simt coplesit de propria mea nimicnicie (care este!). Ma binedispune aceasta stare de fapt (deoarece pot sa ma uit la felurile in care oamenii se umfla cu propria lor importanta si sa am, astfel, o sursa vesnica de amuzament, cu amendamentul ca vesnicia egaleaza speranta de viata la barbati). Nu mi se pare ca e nevoie de Dumnezeu sau prietenul Shiva, atat de usor de insultat de musulmanii pakistanezi. Universul e nefiresc de mare dar la fel de bine exista obiecte (sau fiinte) neinchipuit de mici (oare Dumnezeul bacteriilor are marimea unui bursuc?) Poate ca „mare” si „mic” sunt doar niste categorii care exista in mintile noastre recent dotate cu neocortex (invers, de fapt, pentru rigurozitate) Why bother? La 1,4 milioane de kilometri se afla o sfera de gaz cu o masa de trilioane de trilioane de tone care intr-o zi se va stinge. Ei si? Mi se pare interesant ca azi a luminat (am si vazut-o, chiar daca a plouat) Si acum lumineaza, doar ca o vad credinciosii (sic!) din emisfera cealalta. Nu e suficient? (si Soarele ar putea deveni nevrotic daca se compara cu piticele rosii, o.5 mase solare, ale caror vieti bat spre 200 de miliarde de ani-Soarele nostru nu poate spera la mai multe de 10 miliarde si au trecut deja 4.5)
Nu sunt de acord ca doar zeul ne poate face importanti si ca doar el ne ofera un sens. Sunt obraznic, stiu! (de putin timp) Avansez ideea impertinenta ca ne-am putea pretui mai mult unii pe altii astfel incat sa nu mai fie nevoie de fiinte de poveste care sa ne salveze de povara insignifiantei. Aceasta atitudine, tehnic vorbind, se numeste „umanista”. De aici nu rezulta ca-mi plac toti oamenii (dimpotriva, sunt numerosi cei pe care nu-i suport). Rezulta doar ca intr-un Univers cam marisor in raport cu datele mele antropometrice prefer importanta venita dinspre minusculii mei semeni in locul invizibilei si nemarginitei iubiri divine. Destul de putin, probabil, dar asta e tot ce am. Poate ca si tu esti in aceeasi situatie.