Exista oameni care se gandesc la un profesor sau o profesoara (sau la o invatatoare) si se bucura ca i-au intalnit, fiind semnificativ influentati. Stiai insa ca exista si profesori care se gandesc la un elev sau la o studenta fiind, de asemenea, fericiti ca i-au intalnit? Cred ca ma incadrez in aceasta categorie si scriu astazi pe aceasta tema, in introducere (articolul e despre altceva), incercand astfel sa-mi revin dupa un weekend (plus o jumatate de zi de luni) de intalniri, punctate de endorfine, cu fosti studenti.

Una din aceste studente mi-a trimis ieri o bufnita. Nu una reala, din fericire, imi sunt suficientii papagalii vecinei mele, ci una virtuala, adica o fotografie cu o bufnita. Mie oricum imi plac foarte mult bufnitele (oh, prevad deja unele comentarii afectuoase!). Dar fotografia de ieri este extraordinar de amuzanta (sunt fidel principiului de a mentine acest blog la un nivel maxim de simplitate si ma bazez pe perseverenta ta, in colaborare cu amicul Google,daca vrei sa o vezi). Fosta mea studenta a impuscat astfel doi iepuri dintr-o lovitura (cineva trebuie si sa moara, nu, nu putem iubi toate animalele!): mi-a trimis un mesaj in contextul experimentului pe care il fac (un proiect de amplificare a autocontrolului, inspirat de un curs foarte apreciat la Stanford, facultatea aceea aflata intr-o vale, Sillicon Valley) asociat cu o bufnita.

Stiai ca ochii bufnitelor, daca i-am raporta la scara noastra de marime, ar fi asemenea unor grapefruit-uri? Este logic sa fie asa (principii evolutioniste, mai stii?) deoarece bufnitele au nevoie sa caapteze cat mai multa lumina, un avantaj competitiv important in cazul vanatorilor nocturne. De asemenea, ochii lor nu sunt sferici ci tubulari (asigura o suprafata a retinelor mai mare). Si sunt foarte aproape unul de altul, ceea ce le permite o vedere binoculara extrem de eficienta (doar pentru studentii la psihologie: care sunt indicatorii monoculari?). Din pacate, ochii bufnitelor nu se pot misca. Pentru a privi in alta parte este necesar sa-si miste capetele.

Sa le rasuceasca. Cu cate grade? Legenda spune 360 insa nu e adevarat. Bufnita isi poate intoarce capul la 270 de grade. Tot e ceva, nu? (misca si tu capul spre stanga si vezi daca iti poti percepe umarul drept!). Cum e posibil asa ceva? Simplu: au mai multe vertebre cervicale decat mamiferele (tu cate vertebre cervicale stii ca ai?).

„Evolutia” este desteapta (folosesc ghilimele deoarece „evolutia” nu este o fiinta ci un proces spontan): a selectat pasarile cu mai multe vertebre cervicale deoarece acestea le permit o flexibilitate superioara a capului si, implicit, posibilitatea de a-si curata penele cu ciocul (curatenia este importanta, nu te-a invatat bunica ta asta?).

Nu incetez a ma minuna de modalitatile in care selectia naturala, procesul pe care nu-l conduce niciun zeu, a scos aceasta lume din haos si a inzestrat-o cu o uimitoare biodiversitate. Am inceput sa vad intr-un animal, sau intr-o pasare, capatul unui lant invizibil, pierdut in negura timpului, vorbindu-mi, ma rog, mai degraba nevorbindu-mi, sau chiar ignorandu-ma, despre o inteligenta incantatoare, care nu apartine nimanui. O inteligenta care va renaste mereu, intr-o lume nu neaparat  bazata pe atomul de carbon, desi pare elementul cu cel mai mare potential pentru legaturi chimice, selectand forme, structuri, mecanisme adaptative si, bineinteles, fiinte constiente. Intr-un mod straniu, aceasta intelegere ma face sa ma simt in siguranta in realitate.

Pe de alta parte, ma intreb dar mai ales te intreb: daca ar fi sa te gandesti la o girafa si un soricel, cine ai spune ca are mai multe vertebre cervicale?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin