relatia mea cu Dumnezeu

Sunt intrebat, periodic, daca cred in Dumnezeu. Cel care imi pune aceasta intrebare fie isi imagineaza, exact asemenea unui copil de 3 ani, ca eu stiu ce este in mintea lui, si atunci nu mai e necesar sa ofere o scurta definitie, fie ca operam cu aceeasi intelegere (adica suntem identici). Pentru a castiga timp, ma gandesc la posibile situatii viitoare, in care sa-l trimit pe curiosul meu interlocutor la acest articol. Iata si raspunsul:

Da si nu! (sa mai spuna cineva ca nu sunt limpede si noncontradictoriu in exprimare)

Nu cred intr-o fiinta supranaturala, separata de Univers (transcendenta) sau ascunsa in el, prin intermediul unor procedee magice. Nu cred intr-un creator divin al realitatii, infinit de inteligent si bun. Nu cred intr-un plan sau o schita concepute intr-o dimensiune secreta de o fiinta care ii recompenseaza, respectiv pedepseste, pe oameni, direct sau prin intermediari (legea conform careia tot ce faci se intoarce la tine, candva, intr-o proportie stabilita printr-un riguros calcul contabil). Nu cred intr-o entitate invizibila si perfecta care poate exercita, oricand doreste, un control absolut asupra destinelor umane (si il lasa pe Diavol-alta fantasmagorie pe care o refuz-sa actioneze, un timp, in acelesi fel in care o musca e lasata sa-si faca de cap in borcanul cu miere si apoi harsti!, e trimisa direct intr-un purgatoriu cu indice glicemic scazut). Cu atat mai putin cred intr-un dumnezeu gelos, razbunator si capricios, excelent descris in textele Vechiului Testament. Si chiar daca ar exista o fiinta omnipotenta si omniscienta (cum sunt parintii pentru copiii mici, cum stie orice pediatru sau psiholog de copii) as face orice pentru un spatiu in care sa traiesc fara camerele ei de supraveghere (deoarece respect si pretuiesc intimitatea). Nu exista insa nicio dovada serioasa in sprijinul existentei unei astfel de fiinte si asta imi da un sentiment foarte placut de relaxare (si curajul de a-mi asuma pozitia)

Pe de alta parte, cred ca realitatea este un intreg dinamic si interconectat. Nu am nicio problema in a numi acest intreg „Dumnezeu” si acesta e sensul in care folosesc termenul in textele mele. Sunt insa constient de intelesurile arhaice mult mai puternice, de aceea, frecvent, evit folosirea lui. Intregul dinamic si interconectat (IDI, in acest articol, ca sa nu ma enervez reluand mereu sintagma) nu-mi pare a fi o fiinta constienta (capabila, global, de intentionalitate) si daca este, minunat, cu atat mai bine, deoarece eu sunt o parte a ei (sa scriu cu majuscula?). Cred ca sunt mult mai aproape de adevar afirmand ca IDI este ceea ce este, intelegand, pe de alta parte, informatia nula din aceasta propozitie, comparabila cu „noaptea nu se vede Soarele”. Putem gasi multe nume in loc de IDI (te rog sa sari peste panteismul lui Spinoza) insa ceea ce mi se pare cu adevarat interesant este nesfarsitul orizont deschis de o realitate care se autotransforma. Cateva particule simple, sustinute de un ocean de energie (pentru cei suparati pe fizica de multi ani:energia este oarba!) se combina spontan si dau nastere, in miliarde de ani de incercari, unor insule de ordine. Mi se pare uimitor si sunt realmente vrajit de aceste posibilitati (spre deosebire de situatia mai anosta in care cineva face o oala mai mare in care asaza galaxii, stele si planete). IDI  se structureaza pe niveluri (energie-materie-viata(creier)-minte-constiinta) si nu stim niciodata ce urmeaza (proprietati emergente), prin urmare, pana la sfarsitul timpurilor, daca exista asa ceva, ramane loc pentru lucruri de neimaginat, unele cu siguranta nesuferite iar altele incantatoare.

Da, in acest IDI, identitatile noastre sunt temporare, asa cum aproape orice din natura ne invata daca avem ochi de vazut. Vom muri, cu alte cuvinte, peste o vreme, insa nu vad cum acest lucru ar fi unul inspaimantator (cine este infricosat cand pune capul pe perna pentru a adormi?). Dimpotriva, disparitia individualitatii mi se pare un lucru bun (imagineaza-ti, altfel, ce plictiseala!), ca sa nu mai spun ca lucrul acesta deja se intampla (e suficient sa ai o poza cu tine de la 5 ani-asa cum se schimba corpul asa te schimbi si tu, doar ca nu sesizezi asta, din cauza limitelor perceptive, mai exact din cauza latimii de banda a constiintei-max 40 de biti pe secunda) Exista ceva profund relaxant in ideea mortii, o dezinvoltura, eliberare sau usurinta de care beneficiaza  insasi viata prezenta. N-as vrea ca cineva sa inteleaga de aici ca moartea trebuie provocata (sper ca oaspetii acestui site au un IQ peste 120). Viata are un ritm al ei si undeva pe traseu, pentru o anume fiinta, exista un punct terminus (in oglinda cu punctul origine). Nu e nimic iesit din comun aici, doar foarte multa naturalete („aha, e taoist”, parca aud, „sau zeu, pardon, zen!”)

De fapt, marele paradox al ipotezei mele (ipoteza IDI, acum imi dau seama, cu o minima fantezie de tip fundamentalism crestin sau islamic, poate deveni IDIOT, adica, de ce te grabesti, a unui Intreg Dinamic, Interconectat,Ordonat si Tandru) este ca imi permite sa calatoresc prin toate domeniile cunoasterii, inclusiv prin numeroase spatii religioase (si sa ma bucur, cum grano salis, de parabolele lui Iisus, de intuitiile unui calugar budist, de poeziile de dragoste ale unui mistic sufi sau de umorul sec al unui venerabil maestru zen). Nu-mi este nimic interzis si pot aprecia, cu recunostinta, fructele minunate ale spiritului uman, indiferent unde s-a intamplat sa cresca ele.

Iar pe tine sub nicio forma nu vreau sa te convertesc la IDI, desi, iata, scriu seducator, ci vreau sa-ti impartasesc dragostea mea pentru o realitate pe care o inteleg doar partial, care se schimba mereu si in care, printr-o sansa extraordinara, si eu si tu am aparut, chiar daca pentru un timp finit. A fost o vreme in care nu eram si va veni o vreme in care nu vom mai fi. Deocamdata, insa, suntem aici si acum (Enjoy responsibly!). In opinia mea,pretul terenurilor in rai a scazut foarte mult iar in infern nu exista detectoare de fum.


Publicat

în

de către

Etichete: