psihobolboroseala (cu diploma incorporata)

Ai vrea sa stii cati psihologi sunt in toata lumea? Iti voi spune, cu mentiunea ca datele mele sunt din 2004 (Saul Kassin, Psychology, 4th edition). Aproximativ o jumatate de milion (cum ar veni, intreg sectorul 5,  metafizic condus  de primarul care este). 40 000 sunt doar in Statele Unite. Iti spun si cat castiga (americanii), daca vrei. Poate ca nu vrei, pentru e evita activarea sistemului limbic, amygdala dreapta si cortexul cingulat.

Totusi, merita sa stii ca 35% lucreaza in universitati si colegii de 4 ani. 18% lucreaza pentru companii private. 9% sunt in sectorul non-profit (ONG-uri) iar 7% sunt in scoli. 10 % sunt in serviciul guvernamental (federal sau local). Si mai sunt cei care functioneaza pe cont propriu, adica au o practica privata. In America suntem, da? Ei sunt 21%. Deci unu din cinci!

Ce fac asa de multi psihologi in universitati? Cercetari! Am o mare admiratie pentru acesti oameni deoarece, gratie lor, unii ca mine pot aplica descoperirile in viata de zi cu zi (plus placerea de a afla lucruri rezonabil de sigure despre cum ne functioneaza sufletele nemuritoare) Stiai, de exemplu, ca masinile de pompieri incep sa nu mai fie rosii si devin lime-yellow? Pentru ca au facut brusc o pasiune pentru galben? Nu! Pur si simplu obiectele galbene sunt mai usor de detectat in intuneric decat cele rosii (accidentele s-au redus la jumatate). Data viitoare cand urmaresti un film american cu pompieri (pe AXN, eventual) fii atent si la culori. Si cand le vei vedea si in Romania, vei sti ca suntem la acelasi nivel cu unchiul Sam.

Deoarece oamenilor le place sa se asocieze, la fel au procedat si psihologii americani. Asa a aparut APA, in 1892 (acest articol incepe sa semene a curs interesant de Istoria Psihologiei?). in 1900 avea 150 de membri (nu era prea mare concurenta, as zice). Nu-ti imagina ca toti cei 40 000 sunt inrolati in APA. S-a intamplat ceva neasteptat (oare?) in 1988: a aparut APS (American Psychological Society), o organizatie formata din psihologi desprinsi din APA (da, schisma!), specialisti cu o orientare stiintifica mai pronuntata (in 2004 APS a devenit Association for Psychological Science). Cu alte cuvinte, si in Statele Unite exista psihologi cu preferinte pentru experienta clinica subiectiva respectiv cei care cred ca practica profesionala trebuie intemeiata pe teorii testate in mod riguros. Cum poate banuiesti, aceasta separare a fost initiata de psihologii clinicieni (cel mai numeros grup) si nu a facut decat sa materializeze ceea ce se stia inca din 1949 (modelul Boulder de training in domeniul clinic) si ajunsese cunoscut ca the scientist-practitioner gap (sau mai degraba un canion, cum inspirat se exprima Carol Tavris).

Ma intreb, cu neuronii mei S.F., oare vom avea si in tara noastra o fragmentare a Asociatiei Psihologilor, la un moment dat? Oare psihologii de la Spiru Haret, forma ID (aceea care a generat un urias scandal), manati de idealurile stiintifice in care au fost formati si de dragostea pentru adevar se vor regrupa intr-un mioritic si hazliu APS romanesc? Sau consilierii si terapeutii inclinati catre a-si aseza practica mai mult pe studii controlate decat pe intuitii personale si bias de confirmare vor indrazni sa chestioneze aspectele confuze (scuze, am vrut sa scriu „complexe”) ale propriei lor discipline? Nu ma astept la astfel de miscari tectonice, evident, doar incerc sa ofer un criteriu pentru copiii nostri interesati de acest domeniu minunat, un criteriu prin care sa poata stabili evolutia noastra in directia diversitatii si a adevarului relativist, scapat din stransoarea monopolului unei organizatii, oricat de numeroasa sau binevoitoare ar fi.

Razboiul clinicienilor in USA nu a fost sangeros iar astazi „artistii” (cei care cred ca practica clinica este in mod esential o arta) si „oamenii de stiinta” (cei care cred ca practica clinica poate fi aparata de irationalitate printr-un control mai aspru, stiinta fiind prin excelenta un set de metode prin care ne protejam de propriile noastre iluzii) coexista, fiecare cu agenda, domeniile de interes si jurnalele proprii. Preferinta mea este asumata public, ma bucur sa-i citesc pe cei din prima categorie insa am incredere in ceea ce spun cei din a doua, stiind acum mult prea bine, de exemplu, ca hipnoza nu ne poate ajuta sa ne amintim evenimente adanc ingropate (eventual din vietile anterioare, pentru amatorii de carticele simpatice) deoarece memoria este reconstructiva iar Elizabeth Loftus inca vie.

Din pacate, si la noi, ca si in State, educatia publica este facuta de specialisti mai degraba apropiati de realismul naiv (vezi Lee Ross, 1996) si putin iubitori de gandire critica (pentru un echivalent al lui Dr. Phil incearca Urania!). Psihologia populara, nu peste mult timp, va exploda si la noi, aducand cu sine o cantitate astronomica de interpretari gresite si credinte iluzorii sau pur si simplu simpliste. Cum vom sti ca nu e suficient sa ascultam casete cu mesaje subliminale pentru a ne spori increderea in sine si a ne mobiliza resursele creatoare (o industrie de milioane de dolari pe an)? Cine ne va proteja de seminariile exotice si de workshop-urile de dezvoltare personala in care dificultati de o viata vor intra intr-un proces „spiritual” de volatilizare? Am trecut deja prin etapa „sa consumam pipi, intre doua posturi yoghine secrete!”, de ce am fi imunizati la urmatorii virusi ai lipsei de informatie stiintifica si ai bolboroselii sofisticate? (psychobabble, minunatul termen din limba engleza)

Ma surprind tentat de cel mai nou rol de profesor solicitat de timpurile noastre, de negasit in facultati, anume cel de intelegere publica a psihologiei. Este un rol nesuferit, pentru unii, deoarece le ameninta teoriile, credintele, organizatiile si, nu in ultimul rand, profiturile. Media sigur nu are nevoie de asa ceva deoarece nu face audienta. Mai mult, ce om sanatos ar dori sa intre in disonanta cognitiva, acceptand sa-si puna sub semnul intrebarii idei despre care e convins ca sunt adevarate? Pe de alta parte, nu pot sa-mi refuz placerea de a  arata cu degetul iluziile colective si a striga, cu o inocenta pierduta, „iata, iata, imparatul e gol!”.

Si toate acestea in conditiile in care am crezut ca psihologia este in primul rand o arta si am scris chiar cateva carti in acest sens. Not anymore! Psihologia este o stiinta, inca departe, ca nivel de siguranta, de stiintele „hard” (fizica sau chimie), dar nu mai putin o stiinta in sensul de apropiere treptata de adevar, prin intermediul unor instrumente care ne apara de tendinta innascuta de a ne pacali singuri. Stiu ca numeroase minciuni sunt necesare  in lupta eterna cu nesiguranta si imprevizibilul acestei lumi, si cateva sunt chiar fascinante (deoarece le-am trait), dar mai stiu ca, pe termen lung, adevarul ar putea fi un pariu mai bun. Cumva, este ca la religia lui Pascal, intoarsa pe dos: daca Dumnezeu exista, jocurile sunt deja facute insa daca Dumnezeu nu exista totul devine, acum, important si valoros. Acest moment, acest loc, acest gand, aceasta emotie. Clipesti?


Publicat

în

de către

Etichete: