Se iau cativa copii inocenti si un psiholog suspect de o boala numita „inteligenta superioara”, director la Institute of Cognition and Culture at Queen’s University Belfast. In Irlanda de Nord, pentru cei care au detestat profesorul de geografie. Se pun impreuna in ceea ce vom numi „experiment stiintific” (cu variabile masurate, grup de control, chestii din astea plictisitoare). Cu ce scop? Pentru a intelege cum anume ajung oamenii sa vada semne.
Nu ti s-a parut niciodata ca Dumnezeu iti vorbeste? Sau, macar, unul dintre ingerii lui cu drept de practica? Sau, intr-un plan mai apropiat, un parinte decedat? Sau Universul ca intreg, daca nu crezi intr-o fiinta infinita ci doar in realitatea unitara si bine intentionata? Eu am crezut mult timp si chiar si acum mai sunt vizitat de astfel de ganduri, doar ca nu le mai iau in serios.
Sau gresesc? Nu cu mult timp in urma, de pilda, mi s-a intamplat urmatorul lucru: eu sunt fan suc de portocale. „Fan”, in acest caz, este un eufemism, pentru o cvasi-dependenta (dar pot renunta oricand, nu-i asa?-precizare pentru cititorii mei deschisi catre psihostimulante si halucinogene). Beau un litru de suc de portocale, cu adevarat natural. Numai ca sunt lenes si nu-l fac eu, asa ca trebuie sa-l faca altcineva (si uneori nu-i convine) sau sa-l cumpar. Era necesar, prin urmare, sa strabat unele distante astronomice (pentru mine, un mare amator de calatorii) in cautarea neasemuitului lichid. Normal ca m-am intrebat de ce trebuie sa urc dealul Arsenalului pana la Mega Image, de exemplu, cand supermarket-ul aflat la 2 minute de casa mea ar putea oferi un serviciu similar. Mai bine de 3 saptamani m-am automotivat sa merg la directorul supermarket-ului si sa-i propun. Si ce crezi ca s-a intamplat? Nu a mai fost nevoie. Dupa 20 de ani de existenta, respectivul magazin a inceput sa vanda suc de portocale facut pe loc. Tu cum ai interpreta asta? Eu cred ca Dumnezeu ma iubeste desi eu nu-l iubesc, intrucat nu pot iubi pe cineva pe care nu-l cunosc (ci doar, eventual, imi imaginez asta)
Jesse Bering. Asa il cheama pe psihologul din primul paragraf. Psiholog evolutionist, prin urmare ateu. Si foarte inteligent, sper ca nu ai uitat (daca nu ma crezi-necredinciosule!-citeste The Belief Instinct, 2011, W.W. Norton&Co.). Iata ingrozitorul experiment in care i-a manipulat, cu nerusinare, pe copii:
Exista 3 grupe de copii (3-4, 5-6 si 7-9 ani). Ei intra intr-o camera unde li se spune ca vor participa la un joc (camera e laboratorul lui Bering de la Universitate, probabil la un subsol). Copiii sunt rugati sa ghiceasca in care din cele 2 cutii aflate in fata lor se gaseste o bila. Ei indica asta punand mana pe cutie. Au voie, dupa ce au pus mana, sa se razgandeasca. Pot face asta de 4 ori (4 teste). Si cam asta e tot.
Extraordinar, pe ce dau unii banii! De fapt, nu e chiar asa. In ambele cutii se afla cate o bila (dar copiii nu stiu asta-urat, urat, psihologul pacaleste aceste suflete nevinovate!). Unui copil i se „demonstreaza” ca a facut o alegere gresita fiind invitat sa priveasca in cealalta cutie: „Uite, bila este aici, nu in cutia aleasa de tine!” (sunt dezgustat de minciunile acestor adulti ingeniosi). Si mai e ceva. Copiii sunt impartiti in doua grupuri, grupul experimental (numit si Printesa Alice, vei intelege imediat de ce) si grupul de control.
Copiilor din grupul P.A. (Printesa Alice) li se spune ca in camera exista o o printesa invizibila care ii place si vrea sa-i ajute sa castige (adica sa ghiceasca corect). Pe un perete se afla chiar un portret al printesei (ciudat de asemanator cu stereotipul vehiculat de povesti). De asemenea, in camera mai se gaseste o veioza (evident, pusa acolo cu un anume scop de acest psiholog lipsit de sensibilitate). Am uitat ceva? Desigur (imbatranesc!-doar corpul, nu si sufletul meu nemuritor si atemporal): copiilor din grupul P.A. li se mai spune ca printesa le va da un semn daca vor alege cutia in care nu se afla bila (in intervalul in care se pot razgandi)
Si acum fenomenele: copiii din grupul P.A. pun mana pe o cutie si, exact in acel moment, tabloul cu printesa se prabuseste (sau veioza incepe sa lumineze bezmetic). Wow! Tu nu ai „vedea” aici un semn, o incercare disperata a printesei de a-ti spune ceva? (ca ai ales gresit si trebuie sa pui mana pe cealalta cutie) Este onest din partea mea sa-ti spun ca veioza era controlata de la distanta cu o telecomanda iar tabloul era tinut cu ajutorul unui magnet de un complice al lui Bering, aflat in cealalta camera-un student la Master, presupun, unul din aceia care uraste copiii)
Predictia a fost urmatoarea: copiii din grupul P.A. care vor vedea tabloul prabusindu-se (sau veioza luminand haotic) vor crede ca printesa comunica astfel cu ei, deoarece au ales gresit cutia, si isi vor muta mana pe cealalta cutie. Copiii din grupul de control (carora nu li s-a spus nimic, despre nicio printesa) nu vor face asta. Exact asta s-a intamplat dar nu cu toti copiii din grupul P.A., ci doar cu cei din grupul 7-9.
Exista o explicatie, bineinteles, si ea are legatura cu dezvoltarea cognitiva si o teorie (relativ) noua (Piaget, nu te supara, frate!) numita teoria mintii (daca iti duci copilul la un psiholog de copii si acesta nu a auzit de teoria mintii sfatul meu este sa-l duci mai bine la McDonalds, deoarece ar putea fi mai castigat).
Pentru a putea intelege ca exista o fiinta invizibila careia ii pasa de tine ( vrea sa ghicesti cutia!) si comunica prin anumite semne cu tine ai nevoie de un anumit nivel de dezvoltare mentala. Vreau cumva sa spun ca oamenii religiosi au minti mai dezvoltate decat ateii? Te rog, nu te grabi, e posibil sa spun exact contrariul.
Citeste mai intai raspunsurile copiilor la intrebarea „de ce crezi ca a cazut tabloul?”:
- 7-9: deoarece printesa Alice vorbeste cu mine prin intermediul acestui semn
- 5-6: deoarece printesei nu-i placea inaltimea la care statea tabloul (sau: pentru ca asa a vrut ea, sa dea tabloul jos)
- 3-4: deoarece nu fusese bine prins! (iti vine sa crezi ca acesti prichindei au dat raspunsul cel mai „stiintific”?)
Pentru a crede in semne e nevoie de un anumit nivel de sofisticare mentala, adica de o teorie a mintii mai evoluata: eu stiu ca printesa vrea sa aleg corect, mai stiu ca ea stie ca am ales gresit punand mana pe aceasta cutie si stiu ca ea stie ca eu stiu sa descifez semnele pein care incearca sa comunice cu mine.
Teoria mintii, in esenta, se refera la capacitatea mintilor umane de a accepta ca exista si alte minti (cu intentii sau credinte diferite-daca esti un prieten mai vechi al blogului inactiv, poate iti amintesti de Sally). A sti ca tu stii ca eu stiu ca stii (orice, de pilda ca te-am inselat, deoarece testosteronul a invins oxitocina) este o posibilitate mentala permisa de dezvoltarea mintii (sunt capabil sa-ti atribui ganduri-imi pare nespus de rau dar cainele tau nu poate face asta, oricat de mult ai fi convins de contrariu!). Copiii de 5-6 ani, si cu atat mai mult cei de 3-4 ani, nu puteau atribui lui Alice ganduri referitoare la ei, deoarece mintile lor inca nu atinsesera nivelul de dezvoltare care permite asta. Cei de 5-6 ani puteau infera ca Alice are ganduri („nu-i place cum sta tabloul”) dar nu puteau gandi ceva de genul urmator:
„Printesa stie ca eu nu stiu ca am ales gresit iar eu stiu ca printesa stie”
Pentru cei foarte curiosi: se pare ca performanta maxima pentru un om, in acest moment, este sa functioneze la nivelul 7: eu stiu ca tu stii ca stiu ca stii… intelegi, da? Cei mai multi oameni nu pot trece de nivelul 4. Daca ti-a placut sahul ai putea intelege mai usor: voi muta nebunul la d5 astfel incat el sa creda ca intentionez sa-i atac tura iar el va sti ca, de fapt, nu vreau sa-i atac tura ci, peste 2 mutari, sa-i atac regele, si atunci se va intreba ce urmaresc in realitate, se va gandi ca vreau sa-i atac regele, isi va proteja regele, crezand ca astfel imi dejoaca planul iar eu chiar ii voi ataca tura, mutare pe care si el a anticipat-o dar a decodificat-o corect, in realitate gresit, ca fiind inselatoare. Daca undeva pe parcurs te-ai pierdut nu ai motive de neliniste, esti doar un om normal!
Normali erau si copiii din studiul lui Bering. Doar cei capabili sa atribuie intentii au putut „vedea” semne. Cu alte cuvinte, pentru a crede in mod serios in zane, ingeri sau alte fiinte invizibile (dar profund interesate de bunastarea noastra) si a te comporta ca atare („a-ti muta mana pe cealalta cutie”) e nevoie sa ai o teorie a mintii si cineva sa te asigure (sa spun cumva „sa te indoctrineze”?) ca exista entitati supranaturale. Pentru a „citi” evenimentele naturale” intr-o cheie mistica (Dumnezeu i-a pedepsit pe japonezi cu ultimul tsunami deoarece sunt imorali, lacomi etc etc) trebuie, mai intai, sa poti atribui intentii (dorinte, sperante, emotii) unei minti aflate in afara ta.
Altfel spus, istoria noastra evolutionista ne permite, de la o anumita varsta mentala, sa acceptam ca exista si alte minti iar in aceste alte minti se afla continuturi diferite de ale noastre. Creierele noastre au aceasta capacitate. Putem atribui dorinte si intentii cuiva din afara noastra, tot asa cum, avand pozitia bipeda, putem alerga. Insa in acelasi fel in care cineva poate alerga fara un scop anume (doar de dragul de a alerga) tot asa cineva poate atribui intentii unor minti care nu au astfel de intentii sau, si mai interesant, unor minti care nu exista.
Nu stiu daca sunt explicit. Spun ca facem asta (atribuim intentii) pentru ca putem face asta. Daca nu te poti hotari intre caracterul trivial sau obscur al ultimei afirmatii o reiau:
Atribuim intentii pentru ca putem atribui intentii!
De aici nu rezulta ca intentiile pe care le atribuim sunt corecte si cu atat mai putin ca mintile carora le atribuim intentii exista in realitate. Este, prin urmare, acest mecanism psihologic, selectat evolutionist, o posibila si uriasa sursa de iluzii? Sa intrebam o ciuperca!
Sai, mai bine, sa-i intrebam pe copii de 7,8 sau 9 ani din studiul lui Bering. Ei erau convinsi ca printesa Alice comunica, cifrat, cu ei. Puteau descifra semnele. Stii si tu pe cineva care crede in semne si chiar se orienteaza dupa ele? (nu-mi spune, chiar tu sa fii o astfel de persoana? Off, cum ai ajuns pe acest blog?) Poate ca aparitia neasteptata a sucului de portocale este felul in care Dumnezeu (sau un zeu minor al portocalelor) imi vorbeste iar eu, vai de capul meu, psiholog amator, refuz sa accept? Poate ca vietile noastre ar fi mult mai bune daca ne-am antrena sa citim semnele sau macar i-am aprecia mai mult pe cei care deja o fac? (astfel incat ei, macar, sa duca vieti mai bune)
Sau evolutia ne joaca, fara sa-si propuna (normal!) o farsa de proportii cosmice? Totusi, tabloul lui Alice chiar a cazut in momentul alegerii. Luminozitatea lampii chiar a inceput sa varieze intr-un mod evident pentru oricine. Evenimentele naturale, vreau sa spun, chiar se produc. Nu ar putea fi in spatele lor o minte, eventual mintea unei fiinte iubitoare? (nici nu vreau sa ma gandesc la una demonica). Copiii de 4 ani nu-i atribuiau intentii referitoare la ei lui Alice. Dar copiii de 8 ani faceau asta. Off, cum de-am uitat, copiii din grupul de control (non-Alice, adica nu li se spusese nimic, despre nicio printesa) nu si-au schimbat optiunea, adica nu au interpretat caderea tabloului ca un semn (un semn de la cine? Pentru ei nu exista Alice).
Vrei sa tragi tu concluziile in urma acestui articol pe care deja il percep ca excesiv de lung? Insa inainte de a decide, aminteste-ti, te rog, ca insusi articolul ar putea fi un semn, o comunicare secreta intre tine si cineva care se foloseste de degetele mele (partial, si de neuronii mei). Salutari printesei Alice!