pana cand ii vei mai invinovati pe Mama si Tata?

Lucrurile scapa de sub control. Sotul tau te insala. Seful refuza sa te promoveze, desi meriti. Copiii isi iau zborul de acasa si uita sa te mai sune. Sau, fiiind adolescenti, intra in tot felul de necazuri. Un sofer nepasator iti taie calea. Un doctor te trateaza ca pe un obiect. In strainatate esti cetatean de mana a doua. Sunt prea pesimist?

Nu cred. Oamenii ne resping, uneori. Nu avem acces la job-urile pe care ni le dorim, uneori. Copiilor nu le pasa de noi, uneori. Nu stralucim (adica suntem medicocri). Nu avem suficienti bani (in termeni relativi: cineva cu un venit lunar de 2.000 E poate considera ca nu castiga suficient). Ne imbolnavim. Suntem loviti de ghinion. Viata este plina de astfel de intamplari. Ai putea nega asta?

Toate aceste lucruri sunt dureroase prin ele insele. Cum ar fi ca, pe langa ele, sa mai adaugi ceva, anume durerea provenita din ideea ca tu ai esuat, ca tu ai un nivel modest de competenta, ca tu nu esti atat de atragatoare astfel incat partenerul tau sa te doreasca in continuare, ca tu nu detii capacitatea de a-ti apara drepturile, ca tu ai o contributie insemnata la ceea ce ti se intampla.

Cine isi doreste sa reflecteze la viata lui si sa spuna „Am esuat. E din cauza mea.”? Nu este esecul suficient de dureros? De ce sa amplifici aceasta durere? Nu are sens. Si atunci, cum eviti asta? Unde gasesti o explicatie mai acceptabila? Ce anume poate fi consolator?

Stii la fel de bine ca mine. Nu spun noutati. Cumva, e natural ca lucrurile sa stea asa. Trebuie sa-ti interpretezi viata intr-un fel care sa doara mai putin. Trebuie sa fie vina altcuiva! Iata consolarea cel mai usor de obtinut. „Nu sunt responsabil. Este din cauza altora!”. Si, in categoria „altii”, ce persoane se califica cel mai bine pentru rolul de agenti cauzali ai neimplinirilor din viata ta? Cine sta la baza acestor lucruri rele din viata ta? Cine trebuie sa raspunda pentru suferinta ta din prezent?

Parintii!

Nu sunt de acord cu aceasta interpretare distorsionata a realitatii desi ii inteleg motivatia. Psihologia academica din zilele noastre demonstreaza ca rolul practicilor parentale in raport cu personalitatea adulta este extrem de mic, aproape nul. Insa aceasta este o forma de cunoastere detinuta de doar cativa cercetatori si practicieni. Cei mai multi oameni (marele public, cum se spune), media, Hollywood-ul si, din pacate, numerosi terapeuti, sunt inca prizonierii mitului influentei decisive a parintilor. Normal: ideea este foarte reconfortanta. Ea prinde imediat, se insereaza perfect in mecanismul atribuirii responsabilitatii (iar daca nu sunt parintii, cu siguranta e vorba de tara in care te-ai nascut, de sistem sau, pur si simplu, de rautatea oamenilor).

Si eu am crezut, fascinat de gandirea psihodinamica si orbit de propria mea aroganta cognitiva, ca problemele din prezent ale unui adult au radacini in copilarie si ca, pentru a fi rezolvate, e necesara o analiza atenta a relatiei parinte-copil. Am fost contaminat cu virusul freudian si, din fericire, m-am vindecat (adica l-am dezactivat, stii si tu ca e greu sa scapi de un virus odata ce a intrat in organism-gandeste-te la herpes simplex). Studiile de genetica comportamentala, la care, iata, revin in mod constant (deoarece sunt foarte putin cunoscute), m-au ajutat sa revin cu picioarele pe pamant (in lumea faptelor, cu alte cuvinte, coborand din cerul speculatiilor si ideilor greu de falsificat).

Practicile parentale influenteaza copiii in prezent (in timpul desfasurarii relatiei lor) si se sting, in timp. Faptul ca tata ti-a ars o palma la sase ani (singura data cand te-a lovit) nu mai are in prezent nicio importanta in afara de cea pe care tu insisti sa o atribui pentru a-ti rationaliza esecurile. Anxietatea ta din prezent nu este rodul tarziu al comportamentului hiper-protector al mamei tale. Eventual, genele care au facut-o pe mama anxioasa (si, ca reactie comportamentala, supraprotectoare) le-ai primit si tu. Dar acesta nu e un motiv sa o invinovatesti pe mama. Transmiterea genelor e un proces natural! Nu a fost o alegere a parintelui tau :”Ia, mama, de-aici, niscaiva gene anxioase, te vor ajuta in viata!”.

Credinta ca problemele din prezent ale adultilor sunt determinate de parentajul impropriu, inadecvat sau regretabil nu este sustinuta de cercetarile din psihologia care conteaza, anume cea stiintifica. Este sustinuta doar de idei fanteziste, teorii auto-indulgente si, bineinteles, de numere (cei care impartasesc aceste opinii sunt multi). Da, exista o interpretare genetica (intemeiata pe dovezi) a vulnerabilitatilor din prezent. La aceasta se adauga propriile tale decizii din prezent si, fireste, calitatea contextului (mediului) in care se intampla sa iei aceste decizii.

Este mult mai productiv, pentru a rezolva probleme actuale, sa te concentrezi pe datele situatiei prezente si sa-i lasi in pace pe parinti. Dar este mult mai tentant, stiu (mai ales daca terapeuta tau iti sugereaza, si ea, asta), sa spui „E din vina lor. Eu trebuie sa suport consecintele.” Nu vrei sa incerci sa rezisti ispitei?

Parintii sunt responsabili, intr-adevar, pentru ceea ce s-a intamplat dar nu si pentru ceea ce se intampla! Oricat ti se pare de contraintuitiv si indiferent de cati oameni din jurul tau (niciunul la curent cu cercetarile avansate!) iti spun acelasi lucru, intarindu-l, timpul a diluat efectele practicilor parentale! Este inutil sa-i acuzi pe parinti. De acord, de la ei au venit o parte din genele care acum iti creeaza tot felul de neplaceri dar asta nu a fost alegerea lor. Si ei au avut sarcina de a face fata acelor gene.

Iar mediul conteaza, desigur. Cel din prezent! Aminteste-ti mereu asta inainte de a-l condamna, pentru a nu stiu cata oara, pe tatal tau, si inainte de a o judeca pe mama ta. Incerc sa transmit clientilor mei aceasta intelegere. Ei nu au de unde sa stie aceste lucruri (nu le stiu nici unii specialisti). Ofer consultatii psihologice si sunt, simultan, si profesor. Ii invat ceva. Oamenii au dreptul sa stie ce au descoperit altii, in urma unor eforturi remarcabile . Mintile  noastre sunt biasate si este o copilarie sa ne asteptam la insight-uri in acest caz. Ne ajuta, din fericire, metodologia stiintifica. Eu nu sunt un om de stiinta, in sensul hard al termenului dar pretuiesc metoda stiintifica si incerc sa o integrez in viata mea. In ultima vreme, cine stie, poate si tu! Verificare: e posibil un gand bun la adresa parintilor? Poate si un telefon binevoitor? (sau un mail, pentru cei computer-friendly)


Publicat

în

de către

Etichete: