Sa presupunem ca ai un caine (poate chiar ai). El sta in fata unei oglinzi. Si acum sa intram in mintea lui. Ce crezi ca se afla acolo? Oare cainele constientizeaza ca imaginea din oglinda este a lui? Oare isi spune ceva de genul „Acesta sunt eu”? Oare cainele simte ca are un Eu? Pentru tine el are o identitate, desigur, insa reprezentarea identitatii lui este in mintea ta. Tu esti cel care ii pune un nume (un simbol puternic al identitatii). El raspunde la nume pentru ca este conditionat sa o faca (acelasi lucru se intampla cu un copilas-cunosti un adult cu doua prenume care nu reactioneaza la al doilea pentru ca nu este obisnuit sa fie strigat astfel?)

Intrebarea daca un caine are identitate din perspectiva lui, si nu a ta, poate fi transferata pe oricine altcineva: un pisoi, o maimuta, un porumbel, un tantar, un virus. Pentru a reusi o astfel de performanta cognitiva (a simti ca este un individ anume, diferit de oricare altul) o fiinta trebuie sa dispuna de auto-reprezentare. Acesta e un fel mai sofisticat de a spune ca e o fiinta constienta sau, intr-un limbaj si mai simplu, ca are un suflet.

Daca observam cum se raporteaza la un os pe care l-a primit (sau l-a gasit) intr-o situatie in care exista pericolul de a-l pierde (de exemplu in favoarea altui caine), ne putem gandi ca el simte ceva de tipul „Osul acesta este al meu” iar „al meu” il presupune pe Eu-mine-al meu, deci cainele ar putea avea o identitate, desi foarte rudimentara. Totusi, comportamentul lui poate fi in totalitate instinctiv. El s-ar putea angaja intr-o lupta cu cainele rival nu pentru ca e constient, oricat de vag, ca osul este al lui ci pentru ca este programat sa-si apere osul, asa cum laptopul acesta este programat, prin aplicatia Word, sa proceseze texte. Credinta mea este ca exista, la caini, un Eu „mititel”, un inceput de identitate, o proto-constiinta si ca linia se trage mai jos (adica exista fiinte lipsite de Eu). Dar asta e doar credinta mea. Am scris articolul de fata pentru a te stimula sa reflectezi la aceasta problema in care se gaseste, in samanta, si solutia la dilemele morale asociate cu avortul. Nu te grabi sa tragi o concluzie acum, cand ai citit cuvantul „avort”. Daca iti amintesti un articol mai vechi („Stadiul oglinzii”) atunci stii deja ca bebelusul de 3 luni nu se recunoaste in oglinda. Cumva asemenea unui caine?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin