Biologia, in genere, si biologia corpului uman, in special, ma fascineaza (si sunt o sursa continua de invataturi). Daca nu ai chiulit cumva de la orele tinute de un profesor lipsit de vocatie, trebuie sa fi aflat si tu, asemenea mie, ca exista un proces, de fapt un set de procese numite homeostazie (termenul ii apartine lui Walter Cannon-cel care, in psihologie, a descoperit reactia lupta sau fugi). Homeostazia se refera la mentinerea unui echilibru dinamic inauntrul organismului, prin modificari permanente ale mediului intern in acord cu variatia mediului extern. Altfel spus, organismul cauta necontenit sa-si mentina o serie de parametri intre anumite limite vitale. Poate ca exemplul cel mai bun, in sensul de usor de masurat, este temperatura corpului.
Indiferent de valorile temperaturii mediului inconjurator si de activitatea fizica, temperatura normala a corpului variaza intre 36.1 si 37.8 grade Celsius. Daca temperatura corpului creste (prin intrarea intr-un cuptor, de exemplu-poate fi „luna lui Cuptor”) reactiile biochimice se accelereaza. Viteza reactiilor enzimatice creste cu 10% pentru fiecare grad in plus. Pe undeva pe la 42 de grade (temperatura a corpului) viata organismului este deja in pericol. In acelasi fel, scaderea temperaturii corporale sub un anumit prag conduce la moarte (poate nu stiai ca cea mai scazuta temperatura a corpului este inregistrata la 3 A.M.)
Pe acelasi principiu, organismul incearca sa pastreze si alti parametri (ritm cardiac, cantitatea de oxigen sau de zahar din sange, tensiunea arteriala) intre anumite limite care sustin viata. Termenul „incearca” este ales intentionat. Asta inseamna ca uneori organismul nu reuseste. Atunci survine moartea. Cele doua mecanisme interne prin care este mentinut echilibrul optim sunt retroinhibitia (pune mana pe o oala fierbinte si vei intelege imediat) si retroactivarea (contractiile uterului in timpul nasterii, daca esti deja mamica si ai evitat cezariana). Evident, organismul nu ar putea lua decizii de modificare in sus sau in jos a variabilelor daca nu ar fi informat (traiasca sistemele nervos si endocrin!)
Te-am plictisit? Suficienta reglare a mediului intern! (automata, sper ca realizezi-ar fi o catastrofa sa incercam in mod constient sa reglam multimea acestor parametri). Iata ce vreau sa spun: exista o tendinta fizica naturala (urmeaza ora de fizica, sectiunea termodinamica? Simt ca vrei sa o amanam) a organismului de a ajunge, pe termen lung, la aceeasi temperatura cu mediul inconjurator. Mai exact, diferentele de temperatura tind sa scada si, la un moment dat, temperatura fiintei vii si a mediului extern sa devina identice (moment foarte neplacut, fiind mortal-daca nu cumva moartea nu a survenit mult mai devreme).
Ne convine sau nu, acestea sunt legile fizicii (proiectate de Dumnezeu, dupa parerea unora). Daca fiintele vii nu se opune acestei tendinte de egalizare a temperaturilor, ele mor (oricum mor, in cele din urma, deoarece nu se pot opune la nesfarsit). In ce consta salvatoarea opozitie? In efort! (am scris candva o carte „pentru lenesi” intr-o cheie subtil-ironica ce scapa, se pare, neobservata)
E nevoie sa fim activi, daca vrem sa traim. Viata se bazeaza pe diferente! Daca as putea, as face ultima propozitie sa pulseze pe ecran. Nu-i pot accentua suficient de mult importanta. Viata exista, se mentine si se dezvolta prin diferente. Organismul care nu-si poate mentine temperatura diferita (pentru a continua rationamentul) intra in fuziune cu mediul inconjurator. Adica moare, in sens fizic dar si in sens psihologic. Toti psihoterapeutii adevarati au inteles pericolul fuziunii (sau al identificarii) si militeaza pentru diferentiere.
Daca procesele de diferentiere sunt sustinute cu intelepciune si dragoste (acum ma refer la oameni) ele pot avansa extraordinar de mult facand sa apara originalitatea. Sunt si voi ramane mereu aparatorul (si stimulatorul, sper) originalitatii creatoare si constructive. Daca nu reusesc inseamna ca am inceput sa mor (nu doar eu, si tu, daca esuezi).
Originalitatea nu se suprapune cu geniul ci doar se poate intersecta. Diferentierea personala nu este nimic altceva decat un fel specific de a fi, un „ceva” neincadrabil pentru care nu mai exista un alt referent. A fi tu insuti/insati, de cate ori ti-ai propus asta?
Sa fie un dat? In niciun caz. Trebuie sa muncesti pentru a fi diferentiat! Sa depui efort. Sa nu-i dai voie „mediului” (credinte colective, emotii ale altora) sa puna stapanire pe tine („temperaturi” egale). Munca acesta nu este nici simpla nici usoara. Exista mereu ispita ingrozitoare a pasivitatii (ieri tara noastra s-a cutremurat din cauza grevei generale mult trambitate?), a facilului, a sigurantei familiare (si mortifere), a relaxarii tampe (imi vine sa dau cateva exemple TV). Lasat in voia lui, organismul moare putin cate putin. Temperaturile (intern-extern) se apropie una de alta. Viata se pierde. Emotiile nu mai sunt proaspete. Mintea nu mai sclipeste. Procesele vitale pot continua insa acolo nu mai este cineva special. Incepe regresia. Oamenii incep sa vorbeasca sau doar sa gandeasca regresiv, adica mai primitiv, ca si cum ar avea 10 sau 3 ani. Nu se mai pot autoobserva, nu-si mai examineaza critic ideile si opiniile. Sunt preluati de un curent colectiv. Niciun domeniu al realitatii nu este protejat. In religie, in arta, in convingerile politice, in psihoterapie si consiliere (de ce nu?) si uneori chiar si in stiinta (desi mult mai rar) ingerul nemilos si orb al nediferentierii castiga lupta inegala cu viata. Insa Viata o ia mereu de la capat, intr-un alt organism si asta, din nou si din nou, ma umple de veneratie.
Fiind inca viu, sunt hotarat sa sprijin atat de fragilele procese de diferentiere. Este, poate, principalul motiv pentru care scriu (uneori la ore tarzii). Printr-o sansa iesita din comun, si eu si tu suntem aici, vii. What about some f***** work?