Azi am consacrat cateva minute raportului meu cu religiile lumii (cele importante), mai exact cu gradul de patrundere psihologica al acestora (si consecintele ideilor pe care le promoveaza). Toate mi se par depasite (chiar si budismul, unde am gasit intuitii remarcabile). Asemenea unor masini de epoca, par a fi facute pentru a putea fi contemplate, poate chiar rulate cu grija, intr-o zi speciala, dar nu mai mult decat atat. Locul lor este la muzeu. Privite cu ochii cunoasterii psihologice moderne, calitatea lor de a fi sisteme de iluzii iese in evidenta (sau doar asa mi se pare mie).

O astfel de doctrina religioasa afirma ca Dumnezeu are un fiu. Inca nu reusesc sa inteleg, data fiind omnipotenta, de ce nu si o fiica. In sfarsit, sa nu ne incurcam in astfel de detalii minore. Sunt uimit, insa, de altceva: acest fiu este sacrificat! (omorat, mai exact). Imi vei spune: nu a fost ucis cu adevarat! Aha, deci totul a fost o minciuna (o pacaleala), nu-i asa? Dumnezeu este regizorul unui film-serial cu o durata de 2.000 de ani? (nu-mi dau seama in ce sezon suntem, poate ultimul-sau doar eu sunt in ultimul, prin texte de acest tip?)

Dupa ce imi revin din uimire, ma gandesc: ce rationalizare perfecta! Asa este, fiul, citeste „copilul” este sacrificat in mod natural iar parintii aveau nevoie de un model divin (nechestionabil) pentru lipsa lor de respect fata de copii (stii cumva cand anume a inceput sa se vorbeasca serios, in societate, despre drepturile copilului?). „Daca insusi Dumnezeu permite ca fiul lui iubit sa fie tratat in mod crud, atunci eu, parintele, pot proceda la fel!” Vrei sa ne uitam putin in urma, cu ochii din 2010? Vezi si tu, ca si mine, umilinte, abuzuri, rele tratamente, ignorare, neglijare, nepasare, o nesfarsita suferinta la care copiii au fost supusi? Vezi si tu parinti care nu se simteau deloc culpabili pentru agresiunile lor, deoarece:

  1. Toti parintii se comportau asemanator
  2. Dumnezeu insusi oferise un exemplu de comportament

Nici in timpurile noastre lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. A crescut insa gradul de constientizare. Acum exista oameni care inteleg cu adevarat ca un copil este o fiinta demna de respect. Tentatia de a abuza de o putere in mod natural superioara este, cum altfel, imensa, nu doar la parinti ci si la educatoare si profesori. E nevoie de un Eu matur pentru a rezista unei astfel de seductii.

Amenintarea, retragerea afectiunii, respingerea emotionala, minimalizarea si chiar pedepsele corporale (de cata naivitate e nevoie pentru a ne convinge ca au disparut?) sunt puse, neincetat, in serviciul transformarii copilului intr-o fiinta obedienta (bineinteles, pentru binele lui, cum as putea uita asta?). Cine isi face timp pentru a se adapta la natura reala a prichindelului si a-i respecta emotiile si sentimentele, avand grija sa limiteze comportamentele periculoase? Cine ii permite copilului sa fie dezamagit sau furios pe el si sa exprime asta, fara a fi pedepsit? Cine nu isi sacrifica propriul copil, obligandu-l sa fie ceea ce nu este? (proces numit „socializare” sau „educatie”, inclusiv „educatie superioara”) Nu este acest fenomen (pierderea integritatii, comprimarea personalitatii pentru a incapea in imaginea parintelui) un fel, simbolic, de a muri? Nu la fel, in povestea pe care nu o cred, Iisus i-a facut pe plac Dumnezeului-Tata? (si, apropo, unde era Mama?-ah, suntem in timpurile in care femeile sunt considerate fiinte inferioare; test fulger: in ce an, in Franta, femeile au primit drept de vot?)

Visez la o societate in care copiii sa nu mai fie sacrificati „pentru binele lor”, sa fie lasati sa devina persoanele unice care pot deveni, sa poata fi si furiosi pe parintii lor si iubitori, oricand simt aceste sentimente absolut naturale. Sper ca puterea religilor sa slabeasca, incetul cu incetul, iar reprezentarile primitive sa fie inlocuite cu viziuni mai intelepte, mai echilibrate, mai democratice. Ma tem in continuare de fundamentalisti in orice domeniu (inclusiv in psihoterapie si dezvoltare personala) si sper sa apuc timpuri in care dreptul la diferenta sa fie recunoscut si pretuit. Iar asta, ma gandesc, nu e doar o idiosincrazie. Oriunde am privi in jur, putem vedea varietatea uluitoare a Vietii. Deoarece plantele si animalele nu asculta de modele abstracte si nu au fost expuse la povesti sadice, s-au putut dezvolta in voie, experimentand mereu si generand complexitate. Cum ar fi daca si oamenii ar fi lasati sa-si manifeste unicitatea? Ar putea crea, impreuna, o societate mai libera? Ar fi, oare, mai intelegatori si empatici? Si s-ar mai ruga (sau inchina) la entitati pe care nu le vad niciodata, dar in a caror realitate, in ciuda unei evidente zdrobitoare, continua sa creada?

Pentru mine, Dumnezeu-Tatal (in crestinism) este doar un ecran de proiectie pentru o figura paterna cu multa carne pe ea. Si ce altceva ar putea fi  la fel de inspaimantatorii Kali sau Shiva? Parinti temuti, inventati de adulti terorizati de propriii lor parinti. O poveste veche de cand lumea, ecranizata de Universal Pictures). Tu nu te-ai plicisit de acest film? Nu vrei sa iesi din sala de cinema?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin