In urma cu 63 de ani isi finaliza studiile la Brooklyn College. In 1951 obtinea o diploma de M.D. la Universitatea Wisconsin si, doi ani mai tarziu, devenea doctor in psihologie, la aceeasi universitate. Nu e prea tanar, asta vreau sa spun. Acum este profesor emerit la University of Massachusetts, Amherst. A publicat doua carti si o sumedenie de articole. Este cel mai bine cunoscut pentru preocuparile din domeniul teoriei unificate a personalitatii, mai exact pentru teoria cognitiv-experientiala a sinelui.

Fiind, astazi, in 2011, trebuie sa dam timpul inapoi cu aproape doua decenii pentru a identifica semintele acestei teorii, asa cum au germinat in mintea lui Epstein si au fost asumate public, in articole si publicatii stiintifice:

  • Cognitive-experiential self-theory , capitol aparut in L.Pervin, Handbook of personality theory and reserch, Guilford Publications, 1990
  • Irrational reactions to negative outcomes: Evidence for two conceptual systems, articol aparut in Journal of Personality and Social Psychology, 1992

Pentru cineva care a descoperit „capul” si „inima”, teoria lui Epstein nu este o mare noutate. Doar ca el o spune intr-un mod mai riguros si ofera dovezi. In esenta, insa, e vorba de doua sisteme de operare ale creierului, unul rapid si automat, altul lent si consumator de energie, deoarece presupune efort, numite sistemul experiential respectiv sistemul rational.

Gandirea experientiala (sistemul experiential de prelucrare a informatiei), ca sa il citez chiar pe autor dintr-un studiu publicat in 2003 in Comprehensive Handbook of Psychology, vol. 5:Personality and Social Psychology, este „preconstienta, automata, rapida, lipsita de efort, holista, concreta, asociativa, dominant nonverbala si solicitand minimal resursele cognitive”. Acest sistem se dezvolta exclusiv din experienta si nu contine elemente de inferenta logica, specifice sistemului complementar. In aceasta absenta a analizelor atente, rationale sta si latura lui intunecata.

Gandirea experientiala este zona din care iradiaza irationalitatea si pseudostiinta.

Niciun un om cu judecata sanatoasa nu ar putea contesta importanta acestui sistem. In fond, a fost selectat pe parcursul evolutiei si cum ar fi daca am cantari indelung orice decizie pe care o avem de luat? Gandirea experientiala este pretioasa pentru viata de zi cu zi. Insa atunci cand intram in zona ceva mai sofisticata a cunoasterii de calitate, gandirea experientiala este o calamitate si trebuie controlata sever, pentru a nu da nastere unor credinte infantile, nerealiste sau, pur si simplu, stupide. Este ok sa evaluam oamenii si situatiile rapid (vezi si studiile lui Kahneman, 2003, Risen&Gilovich, 2006, Stanovich, 2000-inaccesibile, din pacate, in limba romana) dar e periculos sa facem acelasi lucru cu intrebarile si afirmatiile stiintifice.

Gandirea experientiala, ne invata Epstein inca de acum 20 de ani, nu are ce cauta in domeniul stiintific dar poate fi o sursa minunata de ipoteze si proiecte intelectuale. Credintele pseudostiintifice, de la astrologie pana la unele modele terapeutice (din cele peste 500, in acest moment), se nasc si sunt perpetuate de acest sistem experiential de prelucrare a informatiei, operand exclusiv si dispretuitor fata de gandirea rationala.

Ispita este enorma: de ce sa-ti mai bati capul cu ipoteze alternative, verificari si bias de confirmare cand e mult mai usor sa crezi ca ceea ce afirmi este adevarat deoarece „simti” sau „asa iti spune experienta” sau „stii, undeva adanc inauntrul tau”? Intre ceva spontan si rapid versus solicitant mental si lent tu ce ai alege? Cine si-ar dori sa consume ceva (resurse mentale, glucoza etc.) stiind ca exista o cale mai usoara de a obtine acelasi lucru? Pare logic sa alegem calea mau usoara insa realitatea ne informeaza, sistematic si fara mila, ca „mai usor” nu este echivalent cu „mai bun” sau  cu „consecinte pozitive, pe termen lung”. Daca vreau bani pentru a petrece o vacanta de vis in Bahamas (aflata in Top 10 al celor mai fericite tari de pe glob, aproape toate cu un nivel scazut de religiozitate, hmm, ma intreb de ce?) este mult mai usor sa-i fur de la vecinul meu (oricum ma enerveaza huiduma aceea de Q7 din fata casei) si mult mai greu sa transpir pentru ei, eventual 11 luni intr-un loc minunat numit „corporatie”.

Epstein ne spune ca gandirea experientiala este un mod de operare by default si, privind mai intai la mine, apoi la cei din jur, nu am niciun motiv sa-l contrazic. Cand intalnesc pentru prima oara pe cineva tin cont de judecati intuitive, de perceptii spontane, inclusiv de ceea ce visez in noaptea imediat urmatoare. Insa cand vine vorba de afirmatii stiintifice, adica de propozitii ce aspira la valoarea de adevar, caut sau cer sa-mi fie aratate dovezi convingatoare si prefer scepticismul moderat in locul generalizarilor seducatoare dar grabite, mult prea asemanatoare cu gandirea unui copil.

Nu exista un alt mod prin care cunoasterea, in sensul de afirmatii credibile si verificate, sa poata inainta. Cunoasterea psihologica, de care se intampla sa fiu pasionat, este in mod particular expusa acestor biasuri iar cresterea uluitoare a literaturii self-help in Statele Unite (3 500 de carti in fiecare an) nu face decat sa confirme asta (cum Romania este mereu in urma, in materie de orice, acest val ne va lovi si pe noi si cred ca e bine sa fim pregatiti-unul din motivele pentru care voi lansa un site nou).

Cand ma gandesc la cei aflati in pozitii de putere, obligati de rolul lor social sa ia decizii care influenteaza sute, mii sau chiar milioane de oameni, mi se trezeste sarpele Kundalini (adica ma trec fiori pe sira spinarii) doar imaginandu-mi ca aceste decizii ar putea fi bazate nu pe studii controlate stiintific ci pe „intuitie” si „vibratii”, adica, in limbajul lui Epstein, pe „gandire experientiala”. Nu as vrea, de pilda, ca la scoala copiii sa invete sa priveasca de jos in sus spre un zeu, indiferent de numele lui, pur si simplu pentru ca unii considera ca in acest fel valorile morale sunt consolidate iar teoria evolutiei sa fie considerata „doar o teorie”, prin urmare avand un statut egal cu creationismul, desi pentru prima exista un numar covarsitor de dovezi iar pentru a doua, vae victis, mai nimic.

Imi pare rau ca niciun profesor in facultate nu mi-a vorbit despre Seymour Epstein, ca nimeni nu mi i-a recomandat pe Keith Stanovich, Carol Tavris, Thomas Gilovich sau John Ruscio. Poate pentru ca nu sunt cunoscuti? Nu vreau sa accept ultimul gand desi inclin sa cred ca este adevarat (gandind experiential, evident) Insa nu este obligatoriu ca lucrurile sa ramana asa.

Putem avea si noi, ce sa zic, autostrazi, spitale curate, functionari publici competenti si, in scolile pe care le urmam sau ne trimitem copiii, profesori capabili de gandire critica, in sensul de a o manifesta si a o da mai departe, pe principiul stafetei. Desigur, putem pleca din tara pentru a merge acolo unde chiar sunt autostrazi si spitale in care nu te imbolnavesti si mori. Dar la fel de bine, daca ramanem, putem participa la anevoiosul proces de schimbare sociala, cu recompense, presupun, pentru inceput, minime (pasarea colibri, pentru prietenii mai vechi ai blogului, amatori de parabole).

Epstein, despre care am ales sa scriu azi, e doar o metafora pentru un fel de a functiona, in viata personala dar si in plan social, intr-un mod responsabil, atent, fara graba, motivati nu de anxietate sau de experienta imediata a placerii ci de dorinta de a intelege realitatea si a construi ceva care sa dureze. E dincolo de orice indoiala rezonabila ca nimic, de fapt, nu dureaza si ca orice zbatere este inutila, cum prea bine stiu cei care sunt expusi constant la ideile mele insuportabile. Insa, tocmai pe acest fond de contrast, nu ar fi interesant sa valorificam mai des, pe langa intuitie si spontaneitate, gandirea rationala si inteligenta critica? Cu alte cuvinte, a fi inteligenti nu ar putea fi ceva foarte placut?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin