Obisnuiesc sa merg cu bicicleta in parc (mergeam, atunci cand am scris articolul, intre timp am vandut-o si am pus ochii pe alta). Inca nu s-a intamplat insa urmatorul dialog este posibil:

-De ce ai venit pana aici (parc) cu bicicleta?

-Deoarece vreau sa ma plimb pe aleile parcului dupa care vreau sa ma odihnesc pe iarba.

-Si de ce vrei sa te odihnesti tocmai pe iarba? (adica de ce nu stai pe o bancuta sau nu mergi acasa pentru un pui de somn)

-Deoarece imi place sa stau pe iarba si sa contemplu natura din jurul meu (copaci, pamant, cer, alti oameni)

-Si de ce iti place asta?

-Hmm, nu stiu, pur si simplu imi place, mi se pare frumos.

Si ce anume este frumos in aceasta contemplare?

-Nu pot spune exact, este ceva subiectiv pe care nu il pot explica.

Este evident ca dialogul nu mai poate continua dincolo de acest punct. Eu am o dorinta, aceea de a contempla natura (si a intra in comuniune cu ea) insa nu stiu de ce o am. Altii, de exemplu, nu au o astfel de dorinta, ba chiar sunt unii care urasc natura (si atunci o distrug). Dorinta de contemplare/comuniune exista pur si simplu. Ea apare din mine. E limpede, totusi, ca nu se afla in zona controlului meu constient. Nu am facut-o eu sa apara ci m-am trezit cu ea (si am gasit o modalitate sa o satisfac). Nu am ales-o eu (Eul constient, la asta ma refer). Eu aleg doar mijloacele de a o implini.

Si atunci, de unde vine dorinta? (cred ca ai inteles, intrebarea e valabila si pentru dorintele tale) Si inca vorbim despre o dorinta neproblematica (usor de satisfacut-sau asa mi se pare mie, care nu trebuie sa dau socoteala nimanui) Ce ne facem insa cu dorinte mai…altfel, capabile, adica, sa genereze uriase incurcaturi sau dileme etice. Ele de unde vin? Ce persoana rationala ar alege sa aiba dorinte care ii pot pune in pericol corpul sau relatiile sau care ii pot rani pe cei dragi?

Poate ca ceea ce numim „eu” este doar un pronume, adica, in termenii realitatii, nu desemneaza o entitate anume? (resping varianta cu dorintele care vin de la Dumnezeu sau de la Diavol, desi mi-ar permite cateva comentarii amuzante) Cu alte cuvinte, „eul” ar putea fi o abstractie? In traducere: de fapt nu exista cineva separat de altcineva. Este ca si cum Universul ca un intreg are dorinte iar incercarea de satisfacere a lor, pe unele parti ale lui (ale universului) le baga, uneori, in bucluc. Insa Universul merge linistit mai departe, lipsit fiind de o constiinta universala. Universul doar este si curge. Incotro? Buna intrebare. Insa cine o pune?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin