Te-ai intrebat vreodata la modul serios care e sensul muncii tale? (te-ai intrebat, sunt aproape sigur, nu cred ca poti fi o persoana asa de superficiala) De ce faci lucrurile pe care le faci, cinci zile pe saptamana? Ce iti aduc ele, cum anume te recompenseaza dar si de ce anume te priveaza, iti fura sau te fac sa pierzi? Nu sunt cuvinte intamplatoare, exista job-uri care, daca ar fi oameni, ar fi subiecte de drept penal deoarece fura vietile altor oameni, adica ii impiedica sa se implineasca, facand lucruri in care nu cred sau, mai grav, le detesta. Exista munci care nu te lasa liber sa-ti manifesti aptitudinile sau care, prin cerintele lor nevrotice (formulate de sefi?), iti fura din timpul minunat pe care l-ai putea petrece cu copiii, partenerul sau prietenii tai (un fel de reluare a secventelor din copilarie, cand stateai la birou, luptandu-te cu o problema de matematica pe care o urai si auzeai, simultan, larma vesela a prietenilor tai jucandu-se afara).
Chiar in concediu fiind, nu am putut scapa de povestile catorva oameni excesiv de stresati la locul de munca, dezamagiti ca nu-si implinesc potentialul, deziluzionati, demotivati partial (spun „partial” deoarece banii pe care ii castiga continua sa fie importanti, mai ales daca au credite). Pentru ei, dar si pentru tine, eventual, am cateva intrebari:
- Cum ar fi un job de care sa fii entuziasmat?
- Cum ar fi sa te trezesti dimineata si sa te gandesti cu placere la locul in care urmeaza sa mergi?
- In ce masura ti-ai dori o munca de care sa fii fascinat?
- Cum ar fi ca, pana la sfarsitul vietii, sa iubesti ceea ce faci?
Se poate trai in acest fel, cunosc exemple concrete. Unii au fost norocosi, curgand practic fara dificultati catre o astfel de viata, gratie unor oportunitati pe care le-au sesizat (multi oameni au sanse, mi se pare, dar nu le vad sau se tem sa le valorifice), altii au trecut prin procesul chinuitor al autoanalizei oneste si al acceptarii adevarului dureros ca isi irosesc viata cu fiecare minut pe care il petrec intr-un job plictisitor, lipsit de provocari, limitativ ca posibilitati de exprimare sau toxic prin atmosfera.
Dand dovada de un curaj admirabil (si fiind sustinuti emotional, e foarte greu pe cont propriu) au gasit puterea de a spune „stop” si „nu mai vreau sa fac aceste lucruri absurde”, generandu-si singuri ceea ce eu numesc un punct de inflexiune, adica asezandu-si vietile pe o traiectorie noua, mult mai libera si bogata in posibilitati (pentru un timp veniturile scad, e adevarat, insa la ce bun sa castigi 2.000 de euro constant daca, la fel de sistematic, sentimentele tale in raport cu ceea ce faci sunt negative?). Oricum am lua-o, schimbarea presupune un risc iar cresterea psihologica inseamna asumarea acestui risc.
Nu vreau sa spun ca cei blocati intr-un job in evidenta contradictie cu potentialul lor sunt niste ratati dar nici nu vreau sa afirm ca a ramane la nesfarsit intr-o astfel de situatie ar fi un exemplu de implinire profesionala sau calitate superioara a vietii. Nu avem doua sau trei sute de ani la dispozitie pentru a experimenta in extenso rutina, banalitatea, tensiunea, nervii, devitalizarea, disperarea sau absurdul unor munci care nu ne definesc, ne saracesc emotional si uneori cognitiv si ne ucid putin cate putin.
Pentru ca viata nu e prea lunga cred ca merita sa risti si sa mergi in directia potentialului tau, adica sa depui toate eforturile posibile (si imposibile) pentru a ajunge sa-ti aduce contributia, muncind cu dragoste si nu cu ura, neliniste sau plictis. Daca asta inseamna sa traiesti o vreme cu mai putin confort (imi amintesc de o zi in care nu mi-am putut permite sa cumpar o paine), sa devii, temporar, discipol al lui Seneca (stoic, vreau sa spun), sa suporti rigorile unor programe de studii sau antrenament, sa cazi din picioare de oboseala sau sa te trezesti desi ai vrea sa mai furi o ora de somn, ei bine, nu crezi ca merita? Ce poate fi mai valoros decat o viata traita cu sens, inspirata de sentimentul ca ai ceva anume de facut?
Acest „ceva anume”, aflat undeva in fata ta (in viitor), nu prea bine conturat sau invizibil de-a binelea, cel putin deocamdata, este o sursa de putere, o motivatie intrinseca, in limbaj academic, un izvor de energie, incredere si speranta. Sunt incantat sa intalnesc oameni care au acest simt al scopului sau macar il cauta intr-un mod aproape dureros, deoarece au inteles ca se tradeaza pe ei insisi daca incearca sa devina altcineva (cineva asteptat de parinti, sau de sot/sotie, sau de societatea indiferenta la nevoile individuale de autoactualizare si preocupata doar de propria ei conservare). Din cand in cand mai intreb pe unul sau altul:
Exista in viata ta un scop care iti face ochii sa straluceasca?
Cand cineva iubeste un om si incepe sa-mi vorbeasca despre acel om ii vad imediat ochii cum sclipesc (iar daca imi spune ca-l iubeste dar privirea nu i se schimba stiu ca se minte). In materie de job, cariera, profesie, lucrurile nu sunt diferite. A munci cu dragoste este la fel de important ca a fi in relatii constructive cu oamenii apropiati sau a manca sanatos, din respect pentru miliardele de celule vii din corpul tau. Gibran are cateva versuri uluitoare in acest sens (vezi „Profetul”). A munci cu placere, cu incantare, cu mirare, cu elan, in fiecare zi, uneori si in weekend (asa e cand esti indragostit de cineva, vrei sa te vezi mereu cu el) nu e doar o conditie necesara a unei identitati stabile si sanatoase, nu e doar serotonina circuland vesela prin spatiul sinaptic, asemenea unor delfini jucausi, nu e doar sentimentul implinirii unei misiuni sau satisfactia de a fi „integrat social”, este si bucurie de a fi, aici si acum. Eu as numi asta „experienta spirituala la locul de munca” si, dupa cum vezi, nu e nevoie de un Dumnezeu biblic sau vedic. Aceste figuri arhaice, ma gandesc, vor cadea in desuetitudine pe masura ce oamenii se vor simti tot mai impliniti gratie unor retele sociale in care intra, sau pe care le construiesc, in mod responsabil, animati de valori launtrice si nu imprumutate sau bagate pe gat de autoritati dubioase in uniforma.
Suntem fiinte nascute pentru cooperare si perfect capabile sa ne asumam vietile fara ca cineva sa-si bage nasul in mod excesiv, indiferent daca acest cineva este un parinte binevoitor sau tiranic sau versiunea lui antropomorfizata („Tatal din ceruri”-de ce nu si „Tatal de sub pamant”, e ceva in neregula cu nucleul lichid si litosfera continentala?). Sunt intrebat de ce ma refer asa de des la religie si ma mir ca nu a devenit limpede: a vorbi despre religie, pe un nivel populat cu figuri divine extraordinare, este echivalent cu a vorbi despre parinti introiectati intr-un mod necorespunzator, pe un alt nivel. Dumnezeu din exterior este mama de care copilul din tine inca depinde, dupa a carei iubire tanjeste, pentru ca nu a beneficiat de ea asa cum avea nevoie (vezi un articol anterior) si pe care o cauta inutil, deoarece timpul nu se mai intoarce sau tatal absent emotional (uneori si fizic), sau agresiv, sau egocentric, sau incapabil sa ofere o indrumare securizanta. Religia nu este altceva decat psihologie transferata pe acoperis iar eu, scriind despre psihologie, nu pot neglija etajele superioare, mai ales daca sunt fisurate si ploua in apartamente.
A deveni tu insuti sau a fi tu insuti, am ajuns sa cred, inseamna a trai in acord cu legea ta interna, acceptand riscurile unei asemenea optiuni intr-un mediu care se teme de legea ta sau nu o intelege sau o dispretuieste. Nu vad nimic mai recompensator, mai frumos si mai demn de a fi urmat decat acela de a te imprieteni cu natura ta si de a-i permite sa se exprime, chiar daca asta ii enerveaza pe unii sau ii excita pe altii. Cred ca orice alta alternativa la a fi tu insuti este nesatisfacatoare pe termen lung desi poate fi incredibil de atragatoare pe termen scurt (insa nu asa sunt si drogurile adictive?). A refuza sa fii tu insuti, a renunta la parti ale tale, a nu te angaja in comportamente care te reprezinta, a te pacali crezand ca faci o afacere buna, a nu te diferentia in directia predispozitiilor tale, a te trada sistematic pentru ca asa fac si cei din jurul tau (principiul validarii sociale din psihologia sociala), a nu actiona in favoarea intereselor tale, a nu asculta chemarea inimii tale, cum oare te-ar putea bucura o astfel de viata? De ce te miri ca nu esti fericit? De ce esti surprins de absenta entuziasmului, a pasiunii, a intensitatii? Dar mai ales, in loc de a constata aceste lucruri, in fiecare zi, sau a te apara de ele, operatie si mai costisitoare, sau a le incredinta unui ascultator empatic (fie el si profesionist-terapeutul), de ce nu incepi sa le schimbi, gradat? Calatoria de o mie de mile incepe cu primul pas! (am ajutat cativa oameni sa descopere placerea unui sport de care se simteau atrasi dar nu faceau nimic, in afara de a se plange, cerandu-le sa incerce „5 minute”, care au devenit apoi 10, apoi 30 si tot asa, pana si-au atins propriile praguri-da, am aplicat tehnica „piciorului in usa” si am fost manipulativ, dar cu acordul clientului si pe banii lui)
Exista o nevoie sau un set de nevoi profunde care il imping pe un om sa devina cat mai mult din el insusi, sa curga spre propria lui implinire, culmea, articulata la nevoile altora, sa-si gasasca „locul” in lume si sa se bucure de clipele vietii lui, sa nu uitam, nu foarte multe. Te poti deconecta de la aceste nevoi, poti pierde contacul cu ele, le poti uita si chiar sa te intrebi, neincrezator, daca chiar exista sau sunt elucubratiile lui Adrian Nuta sau ale altor exaltati si, la fel de bine, daca nu le mai simti, poti incepe sa le cauti, sa le recuperezi, asa cum eroii din povesti pleaca in cautarea a ceva pretios si nu abandoneaza pe parcurs, desi au motive din belsug sa o fac (intelepciunea populara, condensata in basme, le ofera copiilor un program de recuperare, pentru anii grei care vor veni)
Eu cred ca daca exista ceva care iti place foarte mult merita chiar sa dai bani, un timp, pentru a avea ocazia sa faci acel lucru, adica ceva dincolo de voluntariat. Celelalte optiuni, poate reconfortanta pe termen scurt, mi se par groaznice daca le privesc intr-o perspectiva mai larga. Sa mergi la birou, la fabrica sau la clinica in fiecare dimineata fara sa-ti doresti asta? Sa stai cu ochii pe ceas sau pe calendar? Tu ai numi asta viata? Sa stai pe un scaun 8 ore cu ochii intr-un calculator indiferent in timp ce iti doresti si visezi la altceva? Sigur esti in toate mintile facand asta an dupa an? (sub nicio forma nu resping muncile neplacute acceptate temporar, ca forme de tranzit spre altceva profund gratificator)
Mai mult decat atat, cum ar putea cineva neinteresat, apatic, resemnat sau neimplicat sa aduca o contributie reala la viata din jurul lui? Cum poate fi folositoare Universului mediocritatea? Si daca, printr-o minune, chiar este utila, atunci ce sa mai spun de munca facuta cu placere, cu interes, cu entuziasm? Ce gust are prajitura facuta de un cofetar care munceste astfel? Cat vor rezista tevile reparate de un instalator dedicat? Cum vor pleca elevii sau studentii de la ora unui profesor de vocatie? Cum va fi condus un oras de un primar menit sa se ocupe de bunastarea colectiva? Cum va canta, la un concert, un muzician etern indragostit de ceea ce face? La astfel de lucruri m-am referit in acest articol, fara sa-mi ceara cineva, fara sa fiu platit, fara sa stiu cand a trecut timpul. Just being myself.