Sufletul meu nemuritor, temporar inzestrat cu ridicole capacitati analitice („temporar”, adica ii vor fi retrase in mediul dominant metalurgic, pentru utilizare sfidatoare), ma impulsioneaza sa te invit la urmatoarea meditatie:
Ce culoare are o rosie? (pentru cititorii hiperexacti: o tomata, o patlagea rosie, o lycopersicon esculentum)
Te rog, nu te grabi cu raspunsul, stii deja ca intrebarile mele contin o anumita solomonie tartuferist-chitibusara incorporata (ultima expresie este menita sa-i indeparteze pe vizitatorii superficiali). Problema pe care o ridic este studiata de psihologie in capitolul „Senzatii si Perceptii”. Daca iti mai amintesti, senzatia este procesul de detectie a energiei fizice emise sau reflectate de obiectele fizice.
Aproape din start, aceasta definitie plina de prejudecati (normal, doar e creata de oameni de stiinta) exclude obiectele si energiile spirituale. Daca zanele, de exemplu, nu sunt fizice ci non-fizice, cum ar putea fi ele vazute, auzite sau atinse? Deja definitia senzatiei exclude posibilitatea existentei unor fiinte imateriale, ceea ce, sper sa aprobi si tu, mi se pare deosebit de nedrept (sunt un militant under cover pentru drepturile zanelor, dupa ce am simpatizat, o vreme, cu miscarile pentru drepturile animalelor, asta pana cand mi-a devenit clar ca intre copiii muscati de caini si caini ii prefer pe primii).
Nu zanele sunt insa azi in campul constiintelor noastre focalizate. Ci culorile! De fapt, eu intreb: obiectele au culori? Este cerul albastru? Este laptopul pe care citesti acest articol gri? Este soarele crepuscular galben-rosu? (si tomata, tomata!) Psihologia ne invata asa: culoarea este o experienta subiectiva (adica e doar in capul nostru) Culoarea este construita de creier. Construita din ce? Din impulsuri electrochimice capabile sa codifice diferite lungimi de unda ale luminii reflectate de obiecte (pentru simplitatea discutiei, nu ma refer aici la obiectele capabile sa emita lumina, la obiecte translucide sau transparente)
Obiectele nu au o culoare in sine, fiind materiale (dezamagitor, stiu, materia nu este colorata). De ce apar totusi ca fiind colorate? Deoarece suprafetele lor reflecta diferite lungimi de unda din spectrul electromagnetic, cel care vine de la soare sau de la un bec. Rosu, de exemplu, se refera la orice nuanta cu o lungime de unda cuprinsa intre 630 si 670 nanometri (un nanometru este a miliarda parte dintr-un metru, adica ceva destul de mic chiar si pentru tine, cand nu aveai o dimensiune mai mare decat un nasture-da, a existat un timp cand asa aratai, din fericire nu te-a vazut nimeni atunci deoarece locuiai intr-o vagauna numita „uter”)
Spectrul vizibil („lumina”) e doar o bucatica din oceanul de energie electromagnetica in care functionam, o mica parte de care suntem constienti (intre 400 si 700 de nanometri) si pe care o putem extinde putin spre capatul infrarosu, daca ingurgitam cantitati semnificative de vitamina A (atentie, ideea ca morcovii pot ameliora vederea e doar o legenda urbana, bazata pe un fapt real: vitamina A, care se gaseste si in morcovi, e necesara pentru a fabrica fotopigmentul „rodopsina”). Materie si energie, aceasta este lumea noastra! Nici materia, nici energia nu sunt colorate, insa un anumit aranjament al materiei, numit „creier” si o intalnire fericita a acestuia cu energii ale caror frecvente sunt localizate intre ultraviolet si infrarosu permit experienta psihologica a culorii. Asta la oameni! La fluturi, de pilda, e altfel (de fapt, fiecare animal sau insecta are acces la un anumit segment de lungimi de unda din marele ocean de energie in care suntem inocent imersati, in timp ce visam la inorogi si alti cai de 500 de nanometri, alergand impetuos pe peretii lacaselor de cult)
Energia luminoasa interactioneaza cu ochiul (cortexul vizual) si astfel apare culoarea. Nu e nicio magie, nimic iesit din comun, doar un proces natural, e adevarat, fascinant, pentru unii, prin complexitatea lui (se stie ca oamenii sunt tricromati, adica au 3 tipuri de conuri, receptori pentru rosu, verde si albastru-din amestecul acestor culori de baza se obtin toate celelalte nuante, atentie, ma refer la celule aflate pe retina, nu la pigmenti sau cerneluri-desi cercetari recente acrediteaza ideea ca unele femei sunt tetracromate, adica au un tip suplimentar de „con”, o celula responsabila pentru o culoare intre rosu si verde). Cele mai multe mamifere, inclusiv cainele pe care il plimbi zilnic sau mata care te zgarie cu tandrete felina, au doar 2 tipuri de conuri si o perceptie a lumii destul de asemanatoare cu a celor care nu pot diferentia rosul de verde. Nici oamenii (sau maimutele) nu au fost mereu asa (tricromati), se pare ca experienta culorii a inceput sa fie generata de creier acum 35 de milioane de ani, pentru a distinge mai bine fructele coapte pe un fond de contrast verde (adica, daca noi doi am trai in acele timpuri, am avea unele dificultati in a culege repede cateva cirese dintr-un pom ce apartine tribului vecin, posesiv si resentimentar). Cine nu a primit gene pentru culori (pentru elaborarea lor) nu a avut sanse la fel de mari de supravietuire si a disparut in timp (cei care vedeti aure, nu va bucurati prea devreme, voi publica un articol insuportabil pe aceasta tema, asta daca nu l-ati citit deja pe Ramachandran, baiatul acela invitat pe la BBC si TED)
Sa revenim, dupa acest plictisitor memento stiintific, la intrebarea initiala: este rosia pe care ai consumat-o in salata rosie? Si daca nu, ce culoare are ea? Si daca nu are culoare, de ce toata lumea spune ca are culoare? E posibil sa ne inselam intr-un mod atat de flagrant? Oare suntem prizonierii nestiutori si ai altor iluzii, mai sofisticate? (biasuri cognitive, pentru cei care au uitat de pasiunea mea)
Cred ca e necesar un experiment. Deci culoarea nu este in tomata ci in lumina reflectata de ea. Bine. Deoarece acum tehnologia ne permite, hai sa iluminam tomata nu cu lumina alba ci exclusiv cu lumina albastra. Conform teoriei, tomata reflecta lumina si trebuia sa apara acum albastra. Pe scurt: rosia este albastra! (cineva poate sa scoata din context aceasta ultima propozitie ca dovada suprema a faptului ca Adrian Nuanta vorbeste in dodii nanometrice, constrans si de name-letter effect)
Iluminata cu lumina albastra, tomata apare … (suspans)…tot rosie! Dar cum e posibil? Tocmai am eliminat lungimile de unda corespunzatoare rosului. In mod obiectiv nimic „rosu” nu mai este trimis catre vrednica si smerita patlagica. Nu este asta dovada ca leguma e, de fapt, in ea insasi (Kantian vorbind) rosie? Nu, imi pare rau. Tomata e doar o colectie de atomi incolori. Desi asupra ei este indreptata doar lumina albastra ea continua sa apara rosie deoarece perceptia este un proces activ, minunat condus de creier. Lucrurile nu sunt ceea ce par ci sunt ceea ce decide creierul ca sunt! In experimentul de mai sus noi vedem „culoarea” prezisa de creier, in baza experientelor anterioare. Putem sa iluminam biata tomata cu „energii” violet, cyan sau aquamarin, creierul va continua sa o re-creeze in culoarea ei „naturala”, adica rosie. Rosia este rosie, pentru cine a avut unele dubii de-a lungul acestui articol despre legatura dintre fizica si psihologie. Cerul este, evident, albastru. Viitorul, cum altfel, este roz, mai ales in Romania, tara aleasa de zeii rezidenti in Olimp (pe litoral, vreau sa spun) pentru a ilustra rexistenta umana la niveluri toxice de coruptie. Dar mai presus de toate, creierul este un vrajitor. Iar calea cunoasterii stiintifice, posibil, o cale a ucenicului-vrajitor. Sunt de acord, mici dezastre sunt intotdeauna posibile.