Barry Morrow era scriitor iar domnul Peek era tatal lui Kim. Iar Kim nu era nimic altceva decat o persoana cu handicap mental. Cu toate acestea, intr-un anume fel, Morrow a fost impresionat, a scris un scenariu pentru un film iar productia respectiva, despre care e posibil sa fi auzit, daca ai o varsta respectabila, ca mine, si-a insusit cateva premii Oscar(unul prin Dustin Hoffman pentru cel mai bun actor intr-un rol principal ). Rain Man, la el ma refer.

Kim Peek nu a ajuns intr-o institutie doarece tatal lui a realizat ca, in ciuda handicapurilor evidente, are si cateva calitati iesite din comun. De exemplu, poate citi doua carti simultan, cu cate un ochi, fiind capabil sa-si aminteasca perfect continutul. Imediat cand il intrebi? Desigur, insa si la oricare alt interval. Kim Peek memoreaza o carte pentru totdeauna.Destul de bine pentru cineva care nu se poate incheia la camasa. Investigat inclusiv de oamenii de stiinta de la NASA, Kim, care nu era extraterestru, dar avea un cap incredibil de mare (folosesc trecutul deoarece a murit anul trecut, la 58 de ani), suferea probabil de sindromul FG (o boala genetica rara) si nu de autism, cum apare in filmul lui Levinson.

Prodigioasa memorie a lui Kim se manifestase, conform marturiilor tatalui sau, inca de la un an si jumatate, varsta la care Kim deja retinea totul. Mai tarziu, „savantul-idiot” putea citi o carte intr-o ora fiind capabil sa si-o aminteasca aproape in intregime. Era insa foarte slab la sarcini de tip motor (de aceea era insotit mereu de tatal lui).

Am inserat aceste informatii spectaculoase deoarece vreau sa arat, dintr-o cu totul alta perspectiva, de ce afirm despre sinele nostru de fiecare zi ca este iluzoriu (ma refer la continuitatea iluzorie). Pentru psihologii interesati de procesul memoriei si pentru noii vrajitori din spatele fMRI procesarea in zone separate ale creierului a informatiei vehiculate de memoria declarativa este deja notorie. Nimeni nu stie cum reuseste creierul sa unifice piese diferite intr-un singur tablou unitar, dand impresia de continuitate. Only for cognoscenti: it’s the famous „binding problem”.

Mult timp aceasta separare nu a fost cunoscuta si a fost nevoie de pacienti cu tot felul de leziuni cerebarale pentru a realiza ca un fragment de informatie poate fi chiar violent separat si prelucrat in zone complet diferite. Iata cazul unei femei care nu-si mai putea aminti vocalele: in urma unui atac cerebral, fiind invitata sa scrie o propozitie simpla de genul „Emil Boc este un mare om de stat” (studiul la care ma refer foloseste un alt exemplu) ea putea sa scrie doar asa:

_m_l B_c _st_  _n  m_r_  _m d_ st_t.

Cred ca observi ceva interesant. Nefericita victima a accidentului nu-si putea aminti vocalele dar isi putea aminti locul acestora, ceea ce arata ca insusi locul este stocat intr-un loc diferit de cel alocat vocalelor. Metafora memoriei ca aparat de inregistrat (magnetofonul de pe vremuri, un obiect ciudat pentru generatia iPod) este de mult depasita. Creierul nu asaza informatiile in acelasi loc ci le proceseaza in paralel, in locuri foarte diferite (in cazul perceptiei, de exemplu, daca te uiti la un simplu patrat, liniile orizontale si verticale sunt procesate in zone separate). Printr-un truc pe care neurostiintele inca nu l-au descoperit (dar o vor face, evident, intr-un viitor apropiat) in cazul etapei de „reactualizare” specifica memoriei declarative (aflata in polaritate cu memoria implicita) creierul-vrajitor reuseste sa creeze o senzatie foarte neta de continuitate. Insa aceasta este doar senzatia care ajunge in constiinta. In realitate, asa cum iarba nu este verde, verdele fiind doar o experienta subiectiva, in capul nostru, nici amintirea nu este unitara (consoanele stau intr-un loc, vocalele in alt loc si Emilica al nostru, in curand, sper ca va sta si el in alt loc).

Nu am ales in mod intamplator sa scriu despre memorie dupa ce, ieri, m-am jucat de-a Tata Omida, invitat la cina cea de taina a invatamantului. In baza experientei mele pot afirma ca in scoala sunt consumate uriase resurse, in primul rand de glucoza si apoi de timp, cu lectii si cursuri pe care nimeni nu si le mai aminteste dupa 30 de zile. Nu supralicitez: intuitiile bunului Ebbinghaus, care s-a luptat cu silabele lipsite de sens pentru a putea scrie un tratat despre memorie au fost confirmate in timpurile noastre postmoderne. Fireste, daca tinerii uita in proportie de 90% ceea ce invata la clasa sau la curs, ne putem intreba de ce orele de la scoala sau de la facultate nu sunt altfel. Din pacate, desi sunt convins ca exista un raspuns la aceasta intrebare, nu reusesc sa mi-l amintesc.

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin