Ma tem  de violenta, dar am inceput sa fiu prietenos, si atent, cu violenta din mine. Am inteles ca ea deja exista si este o prostie sa incerc sa o ignor sau sa ma comport ca si cum n-ar exista (dupa cum e o dovada de primitivism sa o las sa se exprime natural, fara sa o orientez in functie de context). Ceea ce la mine si la altii functioneaza, ar putea fi valabil si pentru tine?

  1. 1. Accepta existenta violentei din tine!
  2. 2. Cauta sa o potrivesti cu dragostea!

Sunt criptic, probabil. Vreau sa spun ca nu ne putem impotrivi agresivitatii deja trezite in noi (cine nu s-a convins deja ca suntem animale inainte de a fi oameni?). Agresivitatea reprimata, mai devreme sau mai tarziu, se intoarce asupra noastra (nu mai sunt atat de sigur, n.m.) sau se „varsa” (este deplasata, in limbaj psihanalitic) , se „descarca” pe o tinta nevinovata, stupefiata de ceea ce i se intampla. Daca nu am crescut cu parinti inteligenti emotional, avem multa agresivitate neconsumata (sau poate nu, gandesc eu cu mintea de astazi) din copilarie (Te-ai intrebat de ce unii isi doresc foarte tare sa fie educatori sau profesori, in ciuda salariilor mizere? Daca excludem vocatia, mai intrevezi o variabila, in contextul acestei discutii?)

Cineva cu minte putina ar putea intelege ca instig la violenta si anarhie sociala. De fapt intentionez exact opusul. Iti sugerez sa fii violent intr-un mod constient, intr-un cadru ales cu atentie, avand grija sa nu ranesti o alta fiinta sensibila. Usor de zis! La tot pasul putem vedea oameni incapabili sa-si controleze pulsiunea, copilasi, psihologic vorbind, de 5 ani, care nu pot tolera frustrarea. Nu suntem o societate perfecta si ma tem ca nici prea aproape de acest standard oricum imposibil (si nu dealizez nici tarile occidentale, unde violenta, ascunzandu-se, a imbracat forme perverse-la noi, macar, este mai la vedere!)

Iisus ne indeamna sa ne iubim dusmanii. Prietene, imi vine sa spun, este impotriva naturii umane (sa te fortezi sa ai anumite sentimente). Dar putem potrivi agresivitatea cu dragostea, adica, din respect pentru sensibilitatea vietii, chiar si la cei perceputi sau definiti ca dusmani, putem orienta distructiva pulsiune intr-un fel care sa nu le produca suferinta (decat daca o cauta cu dinadinsul, intrand singuri cu capul in ea). Cred ca asta putem face, desi, recunosc, e foarte greu (tentatia e imensa). In cel care ma raneste, fiind furios sau doar inconstient, nestiind nici el prea bine ce face (sau de ce, sau cu ce consecinte chiar pentru el, pe termen lung), pot vedea, daca nu uit, viata. Si in el se zbate o inima si curge sangele prin artere. E adevarat, acum e in „fibrilatie”, i-a crescut presiunea (atentie la atacul de cord, sau macar la hipertensiune, undeva in viitor!), poate si ochii incep sa-i iasa usor din orbite (iar gandirea rationala sigur nu mai functioneaza, de aceea si face erori logice fara sa-si dea seama).

Aceasta viata o pot respecta, pentru ca este una cu viata din mine (suntem interconectati). Doar in acest sens, si nu in altul, as putea iubi un dusman (desi as prefera sa nu-l am, pentru a nu-mi consuma energia).

Cu dusmanii poate fi simplu (ii fac de doua parale acasa si le pot vorbi civilizat, fata in fata). Dar cu prietenii? De ce ar fi altfel?

Da-ti voie sa fii furios pe prieteni!

Imi vine sa spun, fortand putin limitele, cu prietenii e chiar funny, la un moment dat, sa fii mai slobod la gura (ma simt intr-o atat de mare siguranta cu tine incat imi permit, vaco, sa-ti spun cateva de la obraz, si imi e la fel de usor, dupa ce imi trece, sa te imbratisez, asigurandu-te ca nu cred cu adevarat ca poti sa dai lapte).

Dragostea si agresivitatea sunt, pur si simplu. Fac parte din intregul realitatii. De ce sa te lupti cu propria ta pulsiune agresiva, de ce sa incerci sa o scoti din realitate? Nu vei reusi niciodata si, in plus, vei consuma energie degeaba (in terapie, am senzatia, gestalt-istii au inteles cel mai bine acest mecanism-comentariu neintamplator, acum aproape o luna a fost ziua lui Fritz Perls si, desi imi propusesem, nu am reusit sa scriu un articol). Nu te poti separa de propria ta agresivitate. Nu poti fugi de ea, nu o poti exila pe o insula exotica, nu o poti aseza intr-un seif, la banca si nu o poti lasa in casa de la tara, pe timpul vietii corporatiste de la oras. Ea este aici, cu tine, asa ca fa ceva inteligent cu ea (orice om doar agresiv ne spune si „iata cat de putina minte am!”)

Daca nu as crede ca agresivitatea poate fi integrata mi-ar fi extrem de greu sa traiesc. Asa, insa, am o speranta (great expectations, indeed). Mai e necesar sa invat sa ma protejez de agresivitatea din tine iar lucrul acesta e deosebit de usor, daca a ajuns sa imbrace o forma exclusiv verbala (uneori, la grupurile de dezvoltare, ma imunizez impreuna cu clientii mei la vorbele grele, spuse cu ura, din realitate). Intr-o epoca de contractie imobiliara, cred ca putem deveni asemenea unor case mari, adica suficient de incapatoare pentru a primi pe oricine, inclusiv violenta nestiuta, venita din strafunduri reptiliene. Desi cercetatorii constiintei inca nu au putut demonstra daca limbajul este o preconditie a emergentei ei, un lucru e sigur: crocodilul din noi poate invata sa articuleze. Vaaaa-cuuuu-um! (sorry, can’t help it!)

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin