In decembrie 2008, la varsta de 82 de ani, a murit Henry Gustav Molaison, un om foarte important pentru stiinta, dar nu prin ceea ce stia sa faca ci exact invers (era incapabil sa faca). Printre altele, neuropsihologia cognitiva ii este indatorata. HM, asa cum este mai bine cunoscut („pacientul HM”) suferea de crize epileptice in mod repetat, inca de la 16 ani. In 1953 (avea 27 de ani) a apelat la o interventie chirurgicala disperata. I-au fost indepartate zone importante din lobii temporali, sediul aparent al crizelor (declansatori). Simultan, insa,a fost taiat si hipocampul (carea parea atrofiat). Si asta a fost tot. Crizele au incetat.
A inceput insa cu totul altceva, de a doua zi. HM nu mai stia sa se intoarca in salon si nu mai recunostea oameni pe care ii vazuse doar cu o ora inainte. Nu mai putea stoca noile evenimente in memoria pe termen lung (amnezie anterograda). Isi pierduse aptitudinea de a genera amintiri noi. Se blocase in 1953 (nu si din punct de vedere al memoriei procedurale, putea invata deprinderi motorii noi). Asa a ramas in urmatorii 55 de ani. Nu a mai putut dobandi cunostinte semantice. Nu stia ce varsta are, unde se afla sau cine este presedintele tarii (oare in Romania mai exista oameni convinsi ca presedintele este Ion Iliescu?)
Cu toate acestea, putea dezlega „cuvinte incrucisate” (publicate inainte de 1953). Obtinea scoruri normale in teste de abilitate intelectuala. Insa daca ii prezentai pe cineva acum, peste 5 minute uita cine este persoana respectiva. HM traia intr-un prezent continuu la care se adauga o istorie de viata de 27 de ani. De fapt, HM traia, mnezic vorbind, in trecut (in timp ce corpul lui imbatranea)
Sunt mereu uimit de felul in care o masa de tesut vascos, nu mai grea de 1.5 kilograme, ne poate influenta sau determina vietile. As putea parea deplasat, insa am un respect aproape religios pentru creier si o curiozitate niciodata potolita (de genul: oare ce mai este in stare sa produca sau sa creeze?). Totusi, cel mai mult ma tulbura posibilitatea ca, prin intermediul buclei de feedback, creierul sa se modifice pe sine, in directii alese de el. Viata poate inflori din astfel de circularitati, cu conditia sa nu fie nevrotice, adica sa permita inaintari (vs blocarea int-o idee fixa si cunoscuta invartire in cerc-precum usile mall-urilor)
Prin suferinta lui (de care Dumnezeu nu s-a indurat, oare pentru a ne induce in eroare?) HM ne invata despre fragilitatea vietii si sansa formidabila a celor ce dispun de un creier intact. Pot sa-mi folosesc chiar acum degetele, pentru a tasta, gratie ariei de asociere parietale. Nu este ceva de la sine inteles. Nu stiu cum va fi maine. Acum insa este pe deplin functionala. Si, oricat ar parea de ciudat, asta ma face fericit.