Parcul Herastrau, intrarea dinspre Televiziune (piata Charles de Gaulle). Cum ar putea ajunge acolo o studenta care locuieste in caminul Leu, aproape de palatul Cotroceni si nu are masina personala, deoarece parintii ei nu au reusit sa deturneze fonduri publice pentru a-i cumpara, ce sa zic si eu, un Mini Cooper? Daca vrea sa vada frunzele uluitoare ale copacilor in acest moment al anului (ar merita sa stii raspunsul biologiei evolutioniste la intrebarea „de ce frunzele copacilor devin galbene si nu gri sau negre?”) studenta fictiva la care ma refer trebuie sa foloseasca reteaua de transport public.

Pentru a da mai multa concretete povestirii o voi numi Mihaela iar prietenei ei ii voi spune Irina (le asigur pe Mihaelele si Irinele pe care le cunosc sau urmeaza sa le cunosc de absenta oricarei legaturi intentionate intre persoanele lor si personajele mele, pur si simplu azi nu vreau sa operez cu deja faimoasele, si mult prea abstractele, X si Y). Mihaela decide sa foloseasca R.A.T.B-ul asa ca merge in statia de autobuz din apropierea caminului (statia „Leu”, ce coincidenta) si asteapta masina 131 care o va duce direct in neasemuitul parc (inca neimpartit de rudele politicieniloe ecologisti). Irina, prietena ei, care a insotit-o pana in statie, este mirata de aceasta decizie. Ea stie ca masina 131 merge intr-adevar spre Televiziune (Herastrau) insa nu trece pe la Leu ci poate fi luata, eventual, din Piata Romana. Ii arata Mihaelei tablita R.A.T.B din statie pe care numarul 131 nu apare. Insa Mihaela e hotarata sa astepte Mercedes-ul 131 in statia de la Leu (chiar e un leu in spate, doar ca nu e viu).

Ai putea crede ca acesta este un articol ce ar putea interesa scoala de La Copenhaga (nu cea de la targul educational recent incheiat in Bucuresti,cealalta, mai veche, preocupata de interpretarea fizicii cuantice) sau pe contele Korzybski, un pic mort de altfel, creatorul semanticii generale? Sau ca, intr-un fel criptic, se refera chiar la tine? Probabil ca nu, de aceea iti solicit niscaiva rabdare, pana la final.

De ce-l asteapta Mihaela pe 131 la Leu? Deoarece in mintea ei exista aceasta credinta: „131 circula pe aici”. Spunem despre Mihaela ca are o harta mentala a realitatii adica crede ca realitatea este in acel fel (statia „Leu” se afla pe traseul lui 131). Irina crede altceva: „131 nu circula pe aici ci pe la Piata Romana si pe Calea Dorobantilor”). Si ea are o harta a realitatii numai ca una diferita de cea a prietenei ei din copilarie (ah, am uitat sa spun, ele nu sunt doar bune prietene ci si surori gemene, dar nu univiteline)

E destul de clar, sper, ca hartile celor doua bune prietene (sau surori, daca vrei) sunt diferite (131 circula respectiv nu circula pe la Leu), adica ele opereaza cu modele diferite ale realitatii sau, pentru a cita un clasic, traiesc fiecare in alt „tunel al realitatii” (fiecare in alt „film”, ar putea spune si un neoclasic). Mihaela este convinsa ca se afla in posesia unei credinte corecte despre realitate si la fel este si Irina. Si noi, observatori neimplicati, cunoscatori sau nu ai retelei R.A.T.B, putem pacta cu una sau alta, gratie unor harti similare sau identice de-a binelea.

Nu suntem la fel in viata de zi cu zi? Nu avem fiecare propriile reprezentari ale realitati, propriile harti, propriile modele? Ba da, desigur, ceea ce vreau sa subliniez este ca unele dintre aceste harti sunt mai apropiate de realitate (harta corespunde intr-o masura mai mare cu teritoriul) iar altele sunt mai departate (harti lipsite de acuratete). Insa niciuna dintre harti nu e totuna cu realitatea. Hartile se afla in mintile noastre si nu sunt nimic altceva decat trenuri de impulsuri electrochimice aflate in circulatie prin retelele neurale. Realitatea nu este alcatuita (doar) din neuroni, neurotransmitatori si potentiale de actiune. Adevarul este ca nu stiu din ce este alcatuita realitatea. Am doar o harta a continutului si structurii ei, harta ce m-ar putea plasa, simbolic vorbind, mai aproape de Mihaela sau de Irina.

Dar sa continuam povestea: Mihaela asteapta (e duminica) plina de speranta in statie sosirea lui 131. Trece o ora, trec doua, trec trei. In cele din urma e prea tarziu pentru a mai putea dibui vreo culoare (sa ne amintim, suntem acum pe GMT+2) asa ca renunta si se intoarce in camera de camin. Isi promite insa ca duminica viitoare sa incerce din nou (e o fata perseverenta), idee care o intriga pe Irina. „Faptul ca pe tablita din statie nu e trecut 131 nu-ti spune nimic?”, o intreaba ea mai mult iritata decat curioasa. „Probabil este o greseala, stii bine, errare humanum est” (intr-adevar, imi vine sa comentez cu compasiune, a gresi este omeneste, doar a persista in greseala e ceva diabolic)

Peste 7 zile, plina de entuziasm, Mihaela merge din nou in statie, dar ceva mai de dimineata, judecand, logic, ca sunt putine masini pe linie si de aceea vin la intervale mai mari-desi, sa ne reamintim, a asteptat 3 ore duminica trecuta). Din pacate, nici de data aceasta , in cele 6 ore de asteptare (10-16) nu a trecut vreun 131. Crezi ca Mihaela este descumpanita de ceea ce pare a fi al doilea esec? Probabil nu o cunosti. Ea crede cu putere in propriul ei model al realitatii si nu e dispusa sa renunte asa de usor (oamenii maturi si responsabili sunt cei care nu cedeaza in lupta cu adversitatile vietii). Isi promite, prin urmare, sa vina si in timpul saptamanii (poate in mod exceptional 131 nu circula duminica) spre stupefactia, de data aceasta, a Irinei. „Am dreptul sa cred in ideile mele”, contracareaza Mihaela expresia in mod evident uimita (si putin ironica, de ce sa ma ascund) de pe fata Irinei. „Cine esti tu sa ma judeci si sa-mi spui ca gresesc?” Mihaela este hipersensibila si traduce cu usurinta, si distorsionat, se pare, expresia faciala a surorii ei gemene.”Ori te crezi vreo atotstiutoare? Poate ca nu esti decat o aroganta plina de ifose!”, continua ea, exasperata, probabil, de uimirea inca vie de pe chipul Irinei.

In acest moment al povestirii cred ca esti de acord cu mine ca, desi cele doua fete au doua modele ale realitatii, unul dintre ele, al Mihaelei, pare a fi nepotrivit cu „realitatea” sau mai bine zis cu realitatea experientiala (ceea ce nu doar lor, ci si noua, ne spun simturile). Putem spune ca harta Mihaelei nu e in armonie cu evenimentele reale (131 nu trece pe acolo asa cum „spune” harta ei) sau, intr-o alta formulare, ca trebuie schimbata sau reactualizata.

Irina o vede pe sora si prietena ei cum iroseste ore pretioase din viata, asteptand un autobuz care nu trece niciodata pe acolo si, pentru ca ii pasa de ea, sufera. Dar ce ar putea face mai mult? I-a impartasit propria ei harta, a rugat-o sa vorbeasca si cu alti oameni din statie (si, culmea, unii au confirmat ca 131 trece pe acolo!), i-a sugerat sa intre pe site-ul R.A.T.B si sa consulte rutele autobuzelor, chiar s-a oferit sa plateasca un taxi si sa o duca in Piata Romana, pe unde 131 trece cu adevarat. Crezi ca e usor lucru sa vezi pe cineva drag irosindu-si viata si in acelasi timp sa-ti spui ca are dreptul la un model diferit al realitatii? Dar ce te faci cand anii trec si nimic nu se intampla?

Pentru ca, da, sunt deja trei ani de cand Mihaela asteapta masina 131 in statia de la Leu (in curand vor termina ciclul Bologna si, cu putin noroc, vor intra la master). Iar 131 nu vine in timp ce Mihaela refuza sa admita acest fapt real. Atentie, faptul nu este ca 131 nu circula pe acolo, poate circula, cine stie, ci ca de trei ani de cand il asteapta, nu l-a vazut niciodata (si nici alti calatori, desi unii pretind contrariul-insa nu putem sti daca nu erau sub influenta drogurilor sau intr-o stare de constiinta extinsa indusa de propria lor dorinta de a-l vedea pe 131, in sfarsit)

Pe de alta parte, unii (posibili) pasageri au renuntat la a mai veni in aceasta statie, spre consternarea Mihaelei („ce oameni slabi, ce lipsa de credinta in propria lor capacitate de a aprecia realitatea!”), sustinand, nu fara o urma de gandire rationala, ca, din moment ce credinta lor nu s-a verificat, in mod repetat, proabil ca este gresita si trebuie schimbata. Doar ca Mihaela nu se pierde asa usor cu firea. Nu vreau sa intelegi ca ar fi o persoana rigida sau dogmatica (testele de personalitate indica altceva) doar in raport cu acest aspect (131) fiind, cum sa spun dupa trei ani de asteptare inutila, consecventa si plina de speranta (calitati admirabile, de altfel, in alte contexte) Intre timp, am uitat sa precizez, Irina a fost de zeci de ori in parcul Herastrau, intalnindu-se chiar, uneori, cu cei care asteptasera candva la Leu si ulterior au hotarat sa incerce si altceva, mai exact sa mearga in Piata Romana ( pe unde 131 chiar circula).

E foarte posibil ca Mihaela sa mai astepte multi ani in statia Leu un autobuz care, conform hartii ei mentale, la care tine foarte mult (termenul mai tehnic ar fi „se identifica”), trece pe acolo desi datele perceptibile (observa ca nu spun „realitatea” despre care am recunoscut deja ca nu stiu nimic) indica altceva. Irinei ii pare foarte rau pentru clipele pierdute de sora ei (nu mai sunt prietene, Mihaela se simte neinteleasa, mai ales dupa ce a auzit ca Irina a fost in Herastrau-ceea ce ne-ar putea trimite cu gandul la invidie, desi nu vad cum ar putea aparea intr-un suflet asa de pur). Are sentimentul acut ca (Mihaela) nu-si implineste viata, adica risipeste intr-o activitate inutila (nu chiar inutila, si-a facut prieteni in statie, au chiar o comunitate pe Facebook) clipe (de fapt, saptamani sau luni, daca le adunam) pretioase din viata ei, clipe care nu se mai intorc niciodata si in care, daca ar fi operat cu o alta harta mentala, ar fi putut crea sau macar primi altceva.

Nici o harta a realitatii nu este corecta insa unele reprezinta mai bine teritoriul decat altele. Sunt mai apropiate de realitate. Este insa asa de greu sa admiti asta, pare a spune Mihaela, mai ales dupa ce a investit energie, timp si resurse din viata ei in asteptarea lui 131. Desi credinta ei este infirmata de evenimentele care se petrec (131 nu trece pe acolo), desi testul acestei credinte nu este trecut, Mihaela, iubindu-si periculos de mult (pentru ea) propria harta, refuza sa recunoasca faptele la care este, sistematic, expusa. Ea isi apara dreptul la harta personala, drept de care nimeni, de fapt, nu se indoieste si manifesta putera de a crede intr-o idee, in ciuda, sau mai bine-zis impotriva faptelor.

Realitatea fiind schimbatoare iar Mihaela o fiinta supradeterminata, nu e exclus ca, intr-o zi, traseul lui 131 sa se modifice si sa treaca, intr-adevar, si pe la Leu. Evident ca ea va fi razbunata in acea zi. Dar la fel de posibil este ca 131 sa treaca pe la Leu si sa nu mearga spre Herastrau (ca pe vremuri) ci spre cimitirul Eroii Revolutiei (Cognitive). Nu stim cum va fi viitorul. Putem insa observa cu multa atentie prezentul. Cred ca merita sa ne verificam constant hartile mentale (siruri de impulsuri electrice intr-o tesatura neuronala, zic unii) cu informatiile din mediu si, daca nu mai corespund, sa acceptam sa le schimbam pentru sansa unei vieti de o calitate mai buna. E posibil ca fiecare sa avem inauntrul nostru o pereche de gemene (nu mai zic tripleti sau cvadrupleti), fiecare cu credinta ei, fiecare cu tunelul ei de realitate. Doar ca realitatea este intr-un singur fel! Iar acest fel, afirm eu privindu-mi propria harta, este necunoscut (situatie destul de enervanta). Insa avem la dispozitie o viata de om pentru a construi harti mai bune probabil in cooperare cu alti topografi, fie ei de ocazie sau experti. Nu cred ca a le lua prea tare in serios (pe ele, hartile, dar si pe ele, Mihaela si Irina) e o afacere buna dupa cum, pe de alta parte,nu cred ca a nu ne asuma responsabilitatea (si efortul, transpiratia, bla-bla-bla) pentru calitatea vietilor noastre e o forma dezirabila de stand-up comedy.In fond, parcul Herastrau chiar exista si ar putea fi vizitat, intr-o dupa-amiaza de noiembrie, cu un Soare suficient de luminos pentru a permite  buna orientare printre atatea trasee, retele si drumuri. Stiu prea bine, vom cadea si noi intr-o zi, frunze ganditoare, din marele copac al Realitatii, intrand in ceea ce pare a fi pamantul granitor al aceleiasi Realitati incognoscibile. Doar ca pana atunci, iata, suntem aici, acum, dandu-ne cu parerea (si unii chiar verificand) despre traseul lui 131 si posibila lui intersectie cu destinele noastre. Si dupa cateva teste (multe-putine, in functie de nivelul de dubitatie) putem chiar trece la actiune. Nu garantez ca ne intalnim in parc (mai ales daca nu ti-ai propus asta) si stii de ce? Am auzit ca insusi parcul se misca. Alearga prin galaxie cu 107.244 km/h. Si nici galaxia nu sta pe loc. Si-a dat o fatala intalnire, spun astronomii, cu vecina ei, Andromeda. Din fericire nu vom fi de fata sau poate vom fi, sub forma de pulbere luminoasa.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin