O vad cum isi scoate, nelinistita, o tigara. Sau grabita. Sau intr-un mod mai tacticos, ca si cum ar indeplini un ritual. Stie ca nu-i face bine. Stie ca se otaveste incet dar sigur. Stie, cu alte cuvinte, ca exact in acel moment se sinucide. Dar nu se poate opri. Iar gandul de mai sus, al propriei morti provocate, l-a indepartat de mult din constiinta. Nu ar face decat sa-i strice placerea. Nu se poate trai cu un astfel de gand. Trebuie scos din zona luminata a mintii si aruncat in intunericul inconstientului, laolalta cu toate celelalte lucruri de care fuge, crezand, in mod eronat, ca nu le poate infrunta.
Si de ce fumeaza? Pentru ca are o nevoie. Nevoia de a fuma? Nici vorba, asa ceva nu face parte din mersul natural al vietii (Tao, pentru iubitorii de spiritualitate, selectie naturala, pentru oamenii de stinta). Bine, dar ce nevoie? O nevoie mai „profunda”, de tip psihologic, pentru care a fuma a devenit o modesta, si periculoasa, compensatie. Si de ce nu raspunde adevaratei nevoi? Pentru ca a pierdut contactul cu ea. Este ca si cum ar fi avut un prieten bun iar acesta a murit. Nu mai poti comunica, direct sau pe skype, cu el. Plecand, a lasat in urma lui un gol si impotriva acestui gol isi duce necrutatorul, pe termen lung, razboi.
A fuma nu raspunde niciunei navoi organice si reprezinta un gest compensator. Faptul ca este un obicei atat de raspandit nu-i confera legitimitate, nu-l face „sanatos”. Dimpotriva, este intristator sa vezi aproape unul din doi oameni fiind violenti cu plamanii lor (si organismul, in general), deoarece, intr-un alt plan, sunt bantuiti de o suferinta neinteleasa (sau cunoscuta candva dar uitata, pe principiul „timpul le vindeca pe toate”-din pacate nu-i deloc asa, timpul intensifica si face si mai oribile bolile netratate). „nevoia” de a fuma se construieste (esafodaj, ar spune un psihanalist) pe o alta nevoie, autentica. Hai sa-i spunem, in acest caz, nevoia de a trai caldura unei relatii apropiate.
Poate cu mama, poate cu tata, poate cu un frate valorizat si iubit. Cu mult timp in urma, desigur („timpul ne-amintirilor”). A fost satisfacuta? Nu a fost, fireste, altfel de ce ar mai fuma acum? A asteptat, a tanjit, a avut nevoie de acea prezenta afectuoasa si nu a primit nimic (sau prea putin). Ce este acesta? Un gol, o lipsa, o privatiune, o absenta. O suferinta alaturi de care nu se poate trai, in mod constient. Dar nici nu poate fi lasata asa. Trebuie alinata cumva. Propagarea ei, spre alte parti ale mintii, trebuie oprita. Focarul trebuie imprejmuit si pazit vigilent. Tigarile, si toata gestica aferenta, sunt gardienii acestei dureri de la un timp nestiute. Da, gardienii trebuie platiti insa pretul este mai mic decat recunoasterea, si mai ales experimentarea, suferintei infantile. Astfel trec saptamanile, lunile si anii. O re-intalnesc dupa un timp neschimbata, din acest punct de vedere: undeva, in ungherele mintii ei, ignorata si singura, o fetita continua sa strige dupa ajutor primind, substitutiv, caldura toxica a unei tigari (dintr-un pachet pe care scrie, negru pe alb, ca fumatul poate sa ucida). In acelasi timp ma asigura ca-i merge bine si ca a facut ordine in viata ei.
Iar eu ar trebui sa cred asta. Dar nu sunt un naiv. Stiu ca se minte pentru a putea supravietui. Stiu ca oamenii se mint zilnic, pentru a face fata unui trecut neintegrat sau unui prezent aparent insuportabil (si eu fac asta, de mai multe ori pe zi). Stiu ca inauntrul unui om exista un alt om, mai mic, imi vine sa spun, un copil neiubit asa cum a avut nevoie, nebagat in seama, criticat in mod nemeritat, neglijat neintentionat sau cu buna stiinta, neprivit, prin urmare invizibil, ridiculizat pentru incercarile lui de a gandi sau a face ceva, dezamagit de uriasii de care depinde sau, in cazuri mai apropiate de psihopatie, batut, abuzat, violat. De cata energie inselatoare avem nevoie pentru a ne convinge ca acest copil nu mai exista, s-a vindecat miraculos sau a devenit, desi nu se stie cum, un adult puternic si responsabil? De multa, in opinia mea, furnizata intocmai si la timp de suferinta secreta, suspendata undeva prin neuronii sistemului limbic, asteptand, toata viata, sa o ia cineva in consideratie, sa o vada si sa-i vorbeasca. Clientii mei sunt uimiti de rezultatele pe care le obtin invatand sa comunice cu copilul din ei, insa pentru mine nu mai este de mult un miracol, doar o lege a vietii, descoperita din intamplare (or with some serendipity help).
A fuma, a consuma alcool, a manca in exces, inclusiv dulciuri, sau a practica regimuri draconice, fata de care corpul se revolta, a aluneca in patima joint-urilor,amfetaminelor sau drogurilor psihedelice (inclusiv intr-un cadru „spiritual”, suprema auto-iluzionare!) le vad, astazi, ca pe incercari disperate de rezolvare a traumelor (observa absenta majusculei) copilariei sau adolescentei, fuga himerica dupa o satisfactie pierduta pentru totdeauna dar niciodata acceptata. Nu prin vointa, interventia lui Iisus sau eforturi „spirituale” se rezolva, durabil si fara efecte perverse, aceste probleme, ci prin travaliu psihologic, prin curajul, trezit adesea de un altul, mai securizat si implinit, de a cobori in abisurile creierului arhaic (la propriu, deoarece se afla sub neocortex), de a deschide portile neurale ale unei dureri de demult si de a suferi (exact lucrul decare fugim toti, precum iepurii) pana la capat, incheind astfel un proces intrerupt undeva la jumatate.
O vitalitate minunata, post-travaliu, este recompensa oferita de Viata pentru acest gen de curaj. Si este si criteriul unui proces de asistenta reusit, deoarece a fost indrumat in mod competent. Nu e natural sa fie asa? Nu debordeaza de energie un copil? Nu este vioi, exuberant si activ? Sigur ca exista si un marcaj temperamental (flegmatici, melancolici) dar nu atat de intens incat sa blocheze formidabila energie a Vietii, neingradita de erori parentale si exigente educationale absurde (si foarte indragite, fir-ar sa fie!)
Copiii de 5 ani nu fumeaza dar adultii de 25 sau 40 o fac, pentru a-i linisti pe copiii de 5 ani dinauntrul lor. Din cand in cand, se urca pe un val motivational, aparut din senin, si accepta sa se intalneasca, mirati, cu ei insisi, renuntand la satisfactia-surogat. La propriu, mi se par „renascuti”. Acesta este sensul in care cred, sau mai bine zis sunt un fan al reincarnarii. O carne noua pentru un suflet nou. Candva nicotinizat (sau cofeinizat), astazi alchimizat.