Suntem in Holocen (pun pariu ca nu stiai). Holocenul este o epoca (a inceput acum 10.000 de ani, aproximativ) si ea face parte dintr-o perioada zisa Cuaternara (a inceput acum 2.5 milioane de ani) care, la randul ei, este inclusa intr-o era (era Cenozoica, al carei debut a fost inregistrat acum 65 de milioane de ani). Aceste cifre ametitoare sunt stabilite de geologi lipsiti de frica lui Dumnezeu (conform calculelor bazate pe Vechiul Testament, Pamantul a fost creat acum 5.000 de ani) dar prieteni cu realitatea si instrumentele care o masoara. Erele reflecta schimbarile majore petrecute pe micuta noastra planeta. Pentru noi, obisnuiti cu intervale mai mici, marimea acestor timpuri geologice poate fi deconcertanta. Cu toate acestea, cred ca e util, macar uneori, sa le contemplam pentru a ne putea intelege pozitia corecta nu doar pe Pamant ci si in Univers (aparut in urma cu 13-14 miliarde de ani in urma unei mari explozii de care inca nu au aflat toti oamenii, explozie pentru care radiatia cosmica remanenta depune oricand marturie-Penzias si Wilson, care au descoperit-o din intamplare, crezand initial ca este efectul unor excremente de porumbel pe antena care o capta, au primit Nobel-ul pentru fizica in 1978).

Holocenul este precedat de Pleistocen si, trebuie sa-ti marturisesc, de acolo ni se trag toate. Pleistocenul a durat aproximativ 1.6 milioane de ani, suficient timp pentru ca oamenii-maimuta lipsiti de limbaj, cu creier mic si proprietari de unelte primitive din piatra sa evolueze si sa reuseasca, pe la 3.000 i.e.n sa domesticeasca boul si calul, punandu-i sa traga de care. Noi mostenim creierele acestor hominizi. Nu este o afirmatie hazardata: nu este nici o diferenta structurala  intre creierul modern si creierul unui om de Cro-Magnon (daca l-am intalni azi, in pauza de pranz oferita de corporatia care ne exploateaza, cu un pic de rabdare l-am putea invata sa trimita un e-mail managerului cu care aproape sigur este ruda-pentru buna informare: omul de Cro-Magnon a trait acum 30.000 de ani iar paleoantropologii sustin ca omul de Neanderthal nu a putut concura cu el, fiind astfel scos din competitie pentru totdeauna-cu mici exceptii, ar putea comenta unii cetateni mult prea atenti la buna cuviinta, moralitate si decenta)

In psihologia evolutionista, mediul de viata al acestor stramosi, compus aproape exclusiv din paduri tropicale (se intindeau pana in nordul Germaniei de azi si sudul Alaskai) se numeste mediu ancestral iar mintile noastre de azi sunt asa cum sunt deoarece au rezolvat probleme de adaptare puse de acel mediu (iar mintile care nu au gasit solutii au disparut, fireste, inchizand inca o linie de evolutie pentru gene „proaste”, adica nepotrivite in raport cu mediul). Suntem urmasii acelor oameni (respectiv hominizi) indiferent daca ne place sau nu si, mai ales, indiferent daca vrem sa stim sau nu.

E posibil sa nu-ti convina faptul ca molecula de apa contine doi atomi de hidrogen (ai fi dorit patru) insa moleculei de apa putin ii pasa de discondortul tau emotional. Ea este ceea ce este indiferent de credintele sau preferintele tale. Tot asa, trecutul nostru evolutiv este asa cum este si, in opinia mea, este mai bine sa-l cunoastem decat sa ni-l inchipuim, sa-l infrumusetam sau sa-l negam, aruncand intreaga responsabilitate in spatele unei fiinte omnisciente care ne-a creat pe toti (de fapt nu in totalitate atotstiutoare din moment ce, asemenea unui inginer nepriceput, a pus vasele de sange din ochi inaintea retinei si nu in spatele ei, cum ar fi fost logic-e ca si cum ecranul televizorului tau ar fi asezat in spatele manunchiului de cabluri si tu ar trebui sa privesti printre ele-din fericire creierul a gasit o solutie pentru a acoperi cele 2 pete oarbe, care pot fi identificate, totusi, cu ajutorul unor figuri ingenioase).

Oamenii traiau in grupuri mici, se cunosteau intre ei, nu aveau un loc stabil (adica se miscau de colo-colo) si abia in ultima suta de mii de ani au inceput sa foloseasca propozitii simple pentru a comunica. Durata medie de viata era de 20-30 de ani (iar hominizii de tip Australopithecus, locuitori ai Pamantului acum 3-7 milioane de ani traiau si mai putin: 15-20 de ani). Pentru comparatie e bine sa stii si speranta medie de viata in secolul xiv: 38 de ani (francezii, care se apropie de 90 de ani speranta de viata, protesteaza inflacarat zilele astea deoarece guvernul vrea sa modifice varsta de pensionare de la 60 la 62, adica sa le sterpeleasca 2 ani din cei aproximativ 30 pe care ii mai au de trait fara sa faca nimic-mentionez aceste cifre pentru a intelege unde a ajuns civilizatia noastra in doar cateva secole)

Mancarea nu era propriu-zis o problema (fructe pentru toata lumea) insa reproducerea era (si a ramas o problema) deoarece, asa cum am mentionat intr-un articol anterior, oricine vrea gene bune.

Sau poate te-ai razgandit? Vrei sa faci un copil cu o persoana cu handicap? Daca esti barbat iti doresti o femeie atat de urata incat copiii sa se sperie fie si numai privind-o de la distanta? Daca esti femeie iti doresti un barbat lenes si violent, pentru care sa muncesti ca o apucata si sa ti-o iei (la bataie ma refer) zilnic? Abia astepti sa te insori cu o scorpie nenorocita sau sa te mariti cu un bleg? Vrei sa te casatoresti cu o dementa sau cu un fustangiu notoriu? (stiu, in cazul doi, poate fi interesant pentru ceva de genul one-night stand)

Sunt intrebari retorice, indiferent de credintele noastre religioase, de Iisus pe care il veneram sau de Allah pentru care doborim turnuri gemene. Sta scris in natura noastra de oameni, indifent de rasa, varsta sau sex, sa cautam cele mai bune gene pentru urmasii nostri, adica sa maximizam sansele de propagare a propriilor gene. De aceea absolventii de MBA nu-si cauta partenerele in mahalale iar femeile cu diploma universitara nu umbla prin porturi, in cautarea unor hamali betivi. De aceea tu, daca in orasul tau se afla un cartier rau-famat, faci tot posibilul sa nu ajungi vreodata in el. De aceea nu mergi la spitalul de boli nervoase sau la inchisoare sau la azilul de batrani in cautarea unui partener pe termen lung (si cred ca nici pe termen scurt). Oricat ar fi de dedicati (sau, poate, aserviti) unor idealuri si credinte religioase oamenii, confruntati cu realitatile mai concrete ale vietii, verificabile, admit ca isi doresc cei mai buni parteneri posibili si nu cei mai nepotriviti, adica diferite soiuri de psihopati, ticalosi, brute lipsite de constiinta sau idioti cu acte in regula (nu vreau sa inteleaga cineva ca acesti oameni nu au nevoie de ajutor, dimpotriva, insa eu ma refer acum nu la asistenta sociala si politici publice ci la alegeri de parteneriat).

Dupa ce retorica religioasa este temporar abandonata pentru a rezolva probleme presante puse de nevoile adanci ale Vietii din noi putem oberva cum oamenii sunt, fara sa stie, foarte buni biologi evolutionisti, adica se comporta exact cum legile biologice prezic (in timp ce, la un alt nivel, il slavesc pe Dumnezeu, cel care, in mod misterios, a ales sa puna povara handicapului senzorial, motor sau cognitiv pe umerii altora, probabil pentru fapte rusinoase comise intr-o alta viata, cum cred cei care nu au depasit nivelul simplist si infantil al teoriei Karmei)

Femeile isi doresc cei mai buni parteneri cu putinta si intrebarea este ce fac daca nu ii gasesc? In grupurile de vanatori-culegatori, marimea grupului, se pare, nu depasea 150 de persoane. Trebuie sa se multumeasca cu second best, fiind usor dezamagite. Si daca sunt luati si acestia? Trebuie sa cedeze din nou si nu este exclus sa ajunga sa aiba urmasi cu cineva sub nivelul lor (adica avand un fitness mai slab). Nu este o alegere grozava (sansele de supravietuire ale urmasilor sunt mai mici, avand gene mai slabe) insa e mai bine decat deloc. Toata lumea vrea sa se reproduca, acesta e al doilea imperativ biologic prezent si in calugarii care se lupta cu propriile fantasme in chiliile lor vulnerabile la atacurile diavolesti sau, mai bine zis, testosteronice.

Dar lucrurile nu sunt asa simple. Unii masculi sunt mai atragatori decat altii si, guess what, au acces la mai multe partenere. Sa ne reamintim, suntem in mediu ancestral, nu exista legi, institutii, moralitate prescrisa si sanctiuni, adica sexul este liber iar ideea de monogamie pe viata inca nu s-a inventat.

In medie parteneriatele dureaza 5 ani.

Iar viata dureaza 25-30 de ani cu maturitatea sexuala atinsa in jur de 20 de ani (in timpurile noastre moderne pubertatea coborand foarte mult spre 12 ani). Deoarece sperma este ieftina (usor de produs) interesul reproductiv al masculilor este sa o raspandeasca asa ca un individ atragator nu va refuza alte posibile partenere, blocandu-se intr-o relatie monogama pana la sfarsitul vietii (ce motiv genetic ar avea?) Din aceste motive vorbim despre poliginie (un concept mai larg decat poligamia). Statusul unui mascul apt sa insemineze mai multe femele (care il aleg, fiind foarte atragator) este extrem de ravnit asa ca hominizii cu penis intra intr-o competitie sexuala care continua si in zilele noastre, in forme din cele mai diverse, de la bicepsi impunatori si SUV-uri incredibil de poluante pana la performante artistice sau stiintifice validate social printr-un Oscar sau MacArthur Prize.

Dar si femeile vor sa fie in vederea tipilor care conteaza cu adevarat asa ca nici ele nu sunt scutite de omniprezenta rivalitate si competitie sexuala, motorul cu doua sexe din spatele selectiei naturale si sursa infinit de creativa a unei varietati de trasaturi, caracteristici si activitati culturale (in sensul cel mai larg), o morisca nesfarsita de incercari esuate si inovatii de succes, cu butonul de start intr-o padure ecuatoriala si cu butonul de stop, se pare, dezactivat. Cu siguranta exista si oameni care nu mai participa la jocul reproductiv cu implicatii nebanuite, dar nu pentru ca sunt intelepti detasati de lume, tot asa cum sunt si oameni care se sinucid deoarece nu mai gasesc un sens in vietile lor.

Viata „vrea” sa mearga mai departe, sa se propage, sa se extinda si cred ca mai degraba suntem prieteni cu Ea atunci cand ne miscam pe directia acelui impuls decat daca ne opunem, incercam sa-i rezistam sau inventam pretexte penibile pentru a nu face nimic. Sunt foarte rezervat fata de o femeie aflata in intervalul de fertilitate, in a doua parte a lui, atunci cand spune ca nu-si doreste copii:ma gandesc imediat ca exista un blocaj psihologic si sunt cu atat mai nedumerit cand aflu ca a trecut printr-un proces de analiza personala. Atunci cand nu e vorba de o imposibilitate biologica, nu exista niciun motiv, pentru o femeie (si nici pentru un barbat) sa nu-si doreasca copii. Viata dinauntrul nostru isi doreste intotdeauna copii iar noi, in functie ce cata minte avem, reusim sau nu sa cooperam cu acest impuls fundamental, avand cel putin un urmas, daca si corpul ne ajuta.

E adevarat, daca avem frati sau surori (50% din gene sunt comune) putem investi in ei dar asta e o alta discutie, pentru un alt articol. De asemenea, daca ne recunoastem in genomul umanitatii, putem investi  constient in „copii simbolici” si „miscari globale” dar si asta e o alta discutie, chiar mai subtila. Dincolo de aceste exceptii, daca respiram si inima pulseaza undeva in stanga, daca livram un ovul pe luna sau 300 de milioane de spermatozoizi pe zi suntem prezenti in jocul reproductiv cu miliarde de jucatori, marele Joc al Vietii planeta noastra (probabil si pe altele, nu neaparat bazate pe chimia atomului de carbon) si merita sa participam in mod responsabil, adica sa ne benoclam bine de tot la ce este in jur, sa ne miscam fundurile pentru a mari fitness-ul fizic dar mai ales cel mental si sa alegem, in cele din urma (pana aproape de menopauza respectiv andropauza, preferabil mai repede) un cetatean pentru un pic de intimitate civica, asezonata cu endorfine si oxitocina.

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin