Copilaria nu este o etapa fericita a vietii. Fiind mici si dependenti, copiii nu se simt fericiti. Ei vor sa creasca mari. Sunt neajutorati si vulnerabili, au multiple nevoi pe care adultii din jurul lor, in cele mai bune cazuri, le implinesc la un nivel satisfacator.Insa toate aceste amintiri dureroase sunt reprimate. Raman amintirile frumoase si, odata ca ele, iluzia unei copilarii fericite. Asteptarea recunoasterii, nevoia de mangaieri, incurajarea insuficienta, sprijinul inadecvat, tandretea venita cu intarziere, comunicarea deficitara, ignorarea, controlul, pedeapsa neinteleasa, nedreptatea, neglijarea sau sufocarea cu afectiune, toate acestea ridica insecuritatea unui copil la cote care fac necesare masuri instinctive de protectie. Aceste masuri sunt tiparele defensive.
Pentru a face fata frustrarilor zilnice, pentru a supravietui emotional, copilul dezvolta raspunsuri reactive adaptative pe moment (strategii de succes) si periculoase pe termen lung (vor fi reactivate in relatiile de cuplu, acolo unde intimitatea poate fi traita din nou). Tiparele defensive sunt instinctive si nu elaborate deoarece copilul nu are capacitate de autoreflectare (este profund egocentric). Cei care trebuie sa se gandeasca la nevoile lor, sa le inteleaga emotiile si sa-i ajute sa le integreze sunt parintii. Este datoria lor. Daca nu fac asta copiii se descurca si ei cum pot.
Tiparele mentin anxietatea la cote suportabile (altfel Eul oricum foarte fragil ar fi coplesit, ar fi invadat de o teama de neinteles ). In centrul lor, din cate am putut constata in practica profesionala, si la unison cu o bogata literatura, se afla doua idei:
- Nu merit.
- Nu sunt suficient de bun(a)
Aceste idei nu sunt prelucrate rational. Ele reprezinta evaluari infantile ale unei situatii de fapt. Copilul se identifica in mod natural cu emotiile lui („sunt asa cum ma simt”). Nu are capacitatea de a-si privi propriile emotii dintr-o perspectiva mai larga (a altora). Concluziile eronate sunt inevitabile. Desi un copil ii poate spune parintelui „esti rau”, simte ca parintele este rau deoarece el, copilul, nu este suficient de.. („el este rau cu mine deoarece eu merit asta”). Niciun copil nu poate scapa de aceasta capcana dintr-un motiv foarte simplu: mintea lui, aflata in stadiul preoperational, nu-i permite asta.
Tiparele defensive sunt solutia de avarie intr-o situatie dificila emotional. Evident ca ele presupun anumite costuri (este ca si cum Guvernul ar pompa sume enorme in intreprinderi falimentare, pentru a le pastra pe linia de plutire; insa in felul acesta sumele respective nu mai pot fi folosite pentru investitii si economia, in loc sa se dezvolte, stagneaza). Bazate pe credinte infantile, tiparele, la varste adulte, opresc dezvoltarea emotionala (deoarece blocheaza resursele energetice). Inteligenta se poate dezvolta (modulul cognitiv nu este corelat cu cel emotional: o persoana foarte inteligenta nu este obligatoriu si matura emotional). Si cum se iese din acest blocaj?
Intr-un singur fel: este necesar sa re-experimentezi emotiile si sentimentele din copilarie. De ce? Pentru a finaliza ciclul experientei! Este nevoie sa le simti din nou pentru a fi intreg (ceva din fiinta emotionala s-a blocat la acea varsta). Acest lucru este mult mai usor de spus decat de facut. Adultii sunt deja atat de identificati cu rolurile lor actuale incat desprinderea temporara de ele numai lejera nu este. Oamenii sunt doritori si aspira la entuziasmul, veselia si inocenta copilariei. Nimeni nu are chef sa retraiasca abandonul, dezamagirea, disperarea sau umilinta (si din cauza conditionarii culturale, barbatii au o problema in plus)
O rezistenta adulta la retrairea si inchiderea unei experiente emotionale este cautarea spirituala (de tip reactiv). Oamenii il cauta pe Dumnezeu (iluminarea, eliberarea etc) cu speranta secreta ca aceasta intalnire exceptionala sa le rezolve copilaria nefericita. Insa Dumnezeu lipseste mereu de la intalnire. Este ca si cum ar spune: „Aceasta nu este o problema care sa ma priveasca pe Mine. Este ceva intre tine si tatal tau/mama ta. Asuma-ti responsabilitatea si cauta solutiile in relatia cu ei. Nu poti fugi de propria ta experienta dureroasa si cu siguranta nu te voi lasa sa o acoperi cu stari extatice”
Pentru ca suntem oameni si am fost copii, noi toti purtam in sufletul nostru experiente nefinalizate. Fascinat candva de maestrii spirituali, astazi sunt capabil sa le vad limitele si vulnerabilitatile, oricat de stralucitoare le-ar fi invatatura sau actiunile. I-am coborat de pe piedestal. Si lor le este frica, au orgolii si meschinarii. Semanam. Pe aceasta planeta nu traiesc uriasi.